Victorie muncita: „Whiplash” de Damien Chazelle

Whiplash-4091.cr2

Un elev ambitios, un profesor dur, o competitie importanta care se apropie: schema poate fi declinata in nenumarate variante, in functie de disciplina (sportiva, academica, politica etc.) si doar pentru ca in cazul de fata e vorba de jazz si competitia importanta e un concurs de interpretare, nu Campionatul mondial de fotbal sau Olimpiada, asta nu inseamna ca reteta nu e (pana la un punct) respectata. Meritul scenaristului Damien Chazelle e ca jazzul nu e un lucru ales la intamplare pentru ca da bine sau in legatura cu care s-a documentat din cinci videoclipuri cu Kenny G. vazute pe YouTube, ci ceva la care chiar se pricepe. Chazelle insusi a fost baterist de jazz in liceu, povestea lui Andrew (Miles Teller) e de fapt a lui, iar aceasta viziune din a sa interior e dublata de talentul sau ca regizor de a face din acest gen muzical vazut ca pretentios si plictisitor de un public mainstream sa devina un mare spectacol tocmai pentru acest public mainstream, fara sa deranjeze sensibilitatile fanilor. Avand sange utilitar (pe post de „iata-cat-de-dura-e-viata-de-jazzman!”) ca intr-un slasher mai pudic, un profesor, Terence Fletcher (J.K. Simmons), pe care Chazelle il reabiliteaza prea tarziu (adica dupa ce ii acorda tratamentul rezervat unui negativ pur-sange) si un erou pe care acelasi Chazelle nu se sfieste sa-l faca nesuferit, „Whiplash” glamorizeaza jazzul, vazut ca disciplina ca oricare alta, nu ca arta inalta, deci care se cuvine a fi venerata indiferent cine, cand, unde si cum o practica, intr-o asemenea masura, incat face ca sarcina de pastrare a ritmului pe o melodie compusa in urma cu mai bine de 75 de ani sa para ceva la fel de important cum e marcarea unui gol al victoriei in ultimul minut al prelungirilor, ceea ce as zice ca e un indicator destul de important al eficientei sale.

Cand intreg universul conspira: I Origins de Mike Cahill

i-origins_2

Prezentat in premiera la festivalul Sundance din 2014 si proiectat in Romania in cadrul Festivalului de Psihanaliza si Film, „I Origins” al lui Mike Cahill impaca si capra, si varza, adica si adeptii evolutionismului, si credinciosii de toate confesiunile, si o face democratic, adica ii impaca pe rand. Meciul se desfasoara intre doctorul Ian Gray (Michael Pitt) si insusi bunul Dumnezeu, iar cei doi isi adjudeca fiecare cate o repriza. Cu toate acestea, la Sundance, filmul a primit premiul Alfred P. Sloan, acordat in memoria fostului director general de la General Motors productiilor care au drept tema stiinta sau tehnologia, ceea ce ma face sa ma intreb daca nu cumva „I Origins” a concurat singur la aceasta categorie.

Ajutat de o asistenta plina de resurse (Karen, interpretata de Brit Marling), Gray incearca sa redemonstreze evolutionismul, pornind de la diversele etape de dezvoltare ale ochiului uman (mai exact, incercarea lui nu e de a face ca sistemul vizual al unui organism viu sa treaca prin toate etapele evolutive si atat, ci de a face ca sistemul vizual al unui organism viu sa treaca prin toate etapele evolutive pentru a infirma validitatea a orice, dar absolut orice, iese din sfera cercetarii stiintifice). Experimentele lui sunt descrise mai amanuntit decat se intampla de regula in filmele de gen (nu stiu daca sunt si temeinic documentate, dar asta conteaza mai putin), iar din cruciada sa oftalmologica, ar trebui sa ne fie clar ca lumina zilei ca protagonistul e un individ cat se poate de pragmatic, de aici contrastul supralicitat dramatic dintre el si viitoarea lui sotie, dar si cel involuntar dintre Gray din debutul filmului si Gray, cel de sapte ani mai tarziu. Pe cat de fundamentate sunt sau par a fi concluziile la care eroul ajunge in chestiunea evolutiei ochilor, pe atat de putine sunt dovezile de care are el nevoie pentru a crede in existenta unei lumi supranaturale dupa moartea lui Sofi (Astrid Bergès-Frisbey). In „I Origins”, transcendenta se traduce prin semne si reincarnare, care se traduc cumva, nu e deloc clar cum, prin Dumnezeu. Succesul filmului depinde nu atat de eforturile lui Cahill si ale membrilor echipei sale, cat de preexistenta conditiilor care fac ca unei persoane sa i se para normal ca religia traditionala si o suma de credinte noi, a caror trasatura comuna e conceptul amorf de energie, sa coexiste. Nu e deloc intamplator ca Gray trebuie sa ajunga in India, leagan de serviciu al spiritualitatii cinematografice, pentru a primi darul cunoasterii: „I Origins” se vrea profund, dar e doar un „Eat Pray Love” mai trist.

Advertisements