Occupy Hollywood: „In Time” de Andrew Niccol

Ca distopie, „In Time” pacatuieste in primul rand prin aceea ca realitatea pe care o descrie difera prea putin de cea in care traim noi acum. Acel unic aspect care transforma acest film de actiune, cu urmaririle si impuscaturile lui de rigoare, intr-un SF este ca banii, asa cum ii stim noi, vor fi inlocuiti, in viitor, de timp. Pentru orice, se va plati cu timp, adica ani, ore, minute sau secunde, in functie de valoarea produsului cumparat. La sfarsitul programului, muncitorii sunt platiti cu timp, creditele bancare se platesc in timp, tot ceea ce se poate cumpara, se cumpara cu timp, chiar si prostituatele (care ofera si promotii – o ora la pretul a 10 minute).

Nici maniera in care personajele se raporteaza la realitatea in care traiesc, una cat se poate de moderna, nu ajuta foarte mult. O buna parte din secretul succesului unor filme precum „Logan’s Run” sau „Soylent Green” statea in aceea ca eroii lor incepeau prin a fi perfect integrati, dandu-si seama de monstruozitatea mecanismului social-politic din care fac parte (si invatand cum sa il infrunte) abia pe parcurs. Or, de la bun inceput, Salas e cu capsa pusa, revoltandu-se impotriva sistemului cu tafna elevului care trebuie sa poarte uniforma.

De indata ce are ocazia, scopul lui nu e doar sa-si imbunatateasca situatia, ci sa salveze lumea, nici mai mult, nici mai putin. „I’m gonna take them for everything they got. I’m gonna make them pay”, isi jura el la un moment dat, unde prin „them” se intelege „stapanii lumii” din discursurile moderne paranoic-subversive, sau bancherii, sau iudeo-masonii (depinde cine se uita). Punand mana pe o resursa importanta de timp si redistribuind-o semenilor sai, Salas face ceea ce cer acum protestatarii care ocupa pietele marilor orase, in lupta impotriva unui dusman difuz, pe care nici ei nu-l pot defini prea bine decat prin raport cu propria persoana. Personajul negativ e oricine e mai bogat decat sunt eu insumi, iata fantasma colectiva de care „In Time” se serveste si pe care o exploateaza. Facand ca actiunea filmului sa fie atat de apropiata de ceea ce chiar se intampla in lume acum, scenaristul Andrew Niccol intretine intentionat o confuzie: creatia sa e in primul rand un statement politic, si abia apoi un film.

JUSTIN TIMBERLAKE WILL RETURN

De indata ce da de bani, Salas cel dintr-un viitor atat de asemanator cu al nostru se metamorfozeaza intr-un personaj fictiv dintr-un trecut la fel de imaginar (Razboiul Rece cinematografic), si anume James Bond din romanele lui Ian Fleming si din filmele produse de Saltzman si Broccoli: se cazeaza intr-un hotel scump, bea sampanie la barul hotelului, merge la cazino. Ca in mai multe dintre filmele Bond („Goldfinger”, „Thunderball”, „For Your Eyes Only”, „Octopussy”, „Casino Royale”), acolo, la masa de joc, il intalneste pe negativ. „Nu cred ca ne cunoastem, domnule…”, ii spune atunci acesta. „Salas. Will Salas”, raspunde James Bond-ul SF jucat de Timberlake.

In timpul partidei, Salas afla ca viitorul sau inamic nutreste simpatii naziste, diferite fata de cele ale lui Blofeld din „On Her Majesty’s Secret Service” doar prin aceea ca Weiss (Vincent Kartheiser) nu doreste sa creeze o rasa superioara, ci se multumeste cu simplul fapt de a face parte din ea. Cu banii castigati, isi cumpara o masina decapotabila retro, foarte asemanatoare cu Aston Martin-ul din „Goldfinger”, cu care goneste pe serpentine, catre casa negativului. Ca in mai multe filme Bond, se indragosteste de fiica acestuia, si tot ca in mai multe filme Bond, fiica negativului se va alia cu el, ajutandu-l sa lupte impotriva tatalui ei.

O ultima asemanare e aceea ca Justin Timberlake are cam la fel de multa indreptatire sa se cheme actor precum meteoricul George Lazenby, Bond-ul din 1969. Multumita lui, filmul are ceva din tampenia filmelor cu Elvis din anii ’50 si ’60, un alt caz nefericit de reconversie profesionala.

Singura diferenta dintre filmele cu Elvis si cele cu Justin Timberlake este ca oricare dintre cele 31 de filme ale Regelui ne pare infinit mai ridicol acum decat va fi fost la momentul lansarii. Peste 50 de ani, daca nu cumva mai devreme, intre „In Time” sau „Friends With Benefits” si „Fun In Acapulco” sau „Girls! Girls! Girls!” nu va mai fi nici o diferenta.

Advertisements


Ipocrizie si elan patriotic: „Friends with Benefits” de Will Gluck

Nu trec cinci minute din acest „Prietenie cu folos”, ca unul din personaje isi si expune revolta fata de genul comediei romantice, unul din care filmul lui Will Gluck face indubitabil parte. E o luare de pozitie care va fi repetata ulterior, integrarea acesteia in context fiind de fiecare data la fel de fortata. Trebuie, nu trebuie, cand Dylan (Justin Timberlake), cand Jamie (Mila Kunis) se lanseaza in ironii care mai de care mai acide fata de filmul siropos. Ce trebuie noi, spectatorii, sa intelegem e ca „Friends with Benefits” e orice, numai o comedie romantica obisnuita nu, si ca protagonistii sai nu au nimic in comun cu cupluri precum cel consacrat de Meg Ryan si Tom Hanks in filmele lui Nora Ephron (pe care personajul lui Kunis o ia in balon).

Ceva diferente cu siguranta exista. Prima si cea mai evidenta e ca Jamie, si nu numai ea, injura ca un birjar. Pe cat de aseptice din punct de vedere lingvistic sunt majoritatea comediilor romantice de la inceputuri pana in prezent, pe atat de incarcat imprecativ e filmul lui Will Gluck. Cel mai probabil, asa s-a si dorit, ca frecventa vocabulei „fuck” si a derivatelor sale sa furnizeze un zgomot suficient de mare pentru a dezlipi o eticheta pe care, de altfel, filmul o merita din plin. Argoul are rolul de a dinamita adevaratul mandat al filmului, mecanismul cel mai rudimentar prin care aceasta se realizeaza fiind simpla alaturare a injuraturii cu obiectul injurat („bullshit Hollywood cliché”).

O a doua diferenta majora e data de frecventa si durata scenelor de sex. Filmate de un operator care ar trebui sa primeasca Oscarul pentru pudoare, secventele care au loc intr-un pat si depind de doi ocupanti sunt destul de multe si dureaza mai mult decat scenele normale de sex din filmele care nu sunt porno. Bine, ele nu sunt niciodata foarte serioase, nimic nu e vreodata serios pana la capat in sitcom sau in comedia romantica. Poate sa crape pamantul, fara o poanta care sa marcheze momentul nu prea se poate. Asa si in filmul lui Will Gluck, Dylan si Jamie fac sex mai des decat se spala pe cap, dar e un sex cu accente de stand up, adica mai mult se rade decat se presteaza. Is it possible to laugh while fucking? Iata o intrebare atribuita muzicianului Frank Zappa careia filmul ii furnizeaza un raspuns.

Impreuna, ocarile si sexul sunt doua erezii necesare, dar nu suficiente pentru ca „Prietenie cu folos” sa poata fi pozitionat ca o comedie romantica total atipica. Dat fiind ca filmul e asa cum e, iar termenul de referinta real al spectatorului mediu nu poate fi modificat, solutia pe care Gluck a gasit-o a fost de a crea un termen de referinta secund, unul imaginar, de data aceasta. Din cand in cand, Dylan si Jamie se uita la un DVD. E un film in film si un spoof in care ridiculizat e un intreg gen. Fata de aceasta parodie, „Friends with Benefits” e mai destept decat teorema lui Fermat. Ingenioasa, potlogaria consta in coborarea stachetei pentru a pune in valoare atletul. 

BRANDINGUL DE TARA LA APOGEU

Ea e headhunter, el e art director si totodata tinta ei. Ea il convinge pe el sa accepte slujba propusa, el o persuadeaza pe ea sa-i devina iubita, in urma unei discutii care decurge dupa principiile clasice ale unei sedinte de vanzari. Pentru a o convinge pe Jamie, Dylan ii prezinta acesteia toate avantajele pe care sexul le presupune (si numai avantajele). Inainte de a incheia contractul, vanzatorul si cumparatorul isi expun, din nou, raspicat, conditiile. De indata ce cad de acord, se semneaza (adica cei doi pun mainile deasupra unei Biblii electronice si spun „Jur”), astfel ca, dupa minute bune de negociere, contractul poate intra, in sfarsit, in vigoare.

In cadrul acestei activitati recreative, doua culturi se confrunta. El e din Los Angeles, vazut aici ca fiind un centru al mioritismului american (mai mult verde, spatii largi, oameni mai cumsecade care nu se grabesc niciodata), ea e din New York, unde toata lumea injura, se grabeste sau si una, si alta. Ea ii arata lui Rockefeller Plaza, Brooklyn Bridge si Times Square, unde se intampla sa aiba loc un flash mob (fenomen de care el, autor al unui blog cu milioane de vizitatori pe luna, stia doar din auzite pana atunci), el ii arata ei plaja si literele gigantice de pe dealul Hollywood. Trebuie sa fii nebun sa nu vrei sa te muti in New York, ii explica la un moment dat Jamie lui Dylan, si cam asta ar trebui sa credem si noi, judecand dupa cum arata New York-ul in filmul lui Gluck. Toate imaginile in care apar orasele de bastina ale celor doi arata ca si cum ar fi fost platite de primariile aferente sau de Ministerul american al turismului. E un PR mai mult sau mai putin interesat, caruia i se adauga proslavirea marilor companii americane (ce e valabil pentru New York, e valabil si pentru revista GQ – n-ai cum s-o refuzi, daca esti intreg la cap), discutiile despre ce inseamna sa fii american, respectiv simbolul suprem al americanismului, adica steagul national, aninat in cazul de fata de o barca americana din anii ’30.

Ideea e ca America e grozava, oriunde te-ai duce, ca poti gasi o slujba chiar si pe timp de criza, ca odata cu slujba, poti gasi si Dragostea Adevarata si ca toate astea impreuna dau cu totul altceva decat o comedie romantica sau, Doamne fereste, un bullshit.