Diferente – Eliza Graves

DSC_6920.NEF

Ecranizare a unei povestiri comice de Edgar Allan Poe, Eliza Graves are toate datele unui film fara cusur, cu o singura conditie: sa se intalneasca exclusiv cu o anume categorie de spectatori – implicit, doar aceia sa il evalueze, lucru valabil, de altfel pentru orice alt film facut vreodata. In cazul de fata, e vorba de acei membri ai publicului pentru care horror gotic = castel sau conac in padure, domnite neajutorate, multa ceata, ocazional tunete si lupi haulind vag sinistru, spectru larg in care intra si productii TV precum Dark Prince: The True Story of Dracula, filmat in anul 2000 la noi in tara. O a doua conditie: spectatorii sa fie alesi pe spranceana din aceia care se mira si/sau se sperie foarte usor.

Actrita Kate Beckinsdale canta la pian ca si cum indicatia regizorala ar fi fost sa se isi inchipuie ca face dragoste cu instrumentul ale carui clape le apasa. Asta nu o transforma intr-o Tori Amos victoriana; de fapt, nu o transforma absolut deloc. Vedeta britanica se joaca tot pe sine, dar emanand ceea ce probabil ca e propria ei notiune de erotism (ochii inchisi, capul dat intr-o parte, gura intredeschisa). Prestatia ei nu e diferita de cea a actritei care o interpreteaza pe partenera lui Marin Etu (Alexandru Potocean) in recentul Brancusi… din eternitate, cu replica ei memorabila: Vezi ca te trimit la Canal! Sau mai bine la canalul meu. Diferenta rezida in aceea ca Eliza poarta o crinolina de mare efect pentru publicul descris in paragraful de mai sus si reuseste sa nu il denunte pe partenerul sau pana la sfarsitul filmului.

Felul in care eroul trece diferitele probe la care il supune superiorul sau, doctorul Silas Lamb (Ben Kingsley), nu e diferit de cel in care eroii benzilor desenate isi indeplinesc misiunile. Aruncat intr-o celula alaturi de un detinut periculos, se salveaza in ultimul moment citind un nume de pe un zid. Cand e cat pe-aci sa fie descoperit, se da alarma si e salvat. Modul in care reuseste sa trateze o pacienta se presupune ca ar trebui sa fie spectaculos, dar nu e, pentru ca in final, sa isi infranga adversarul cu o fotografie pe care o desprinsese dintr-un dosar, dar despre care nu stia mai nimic. Totul e ca acest Tintin britanic sa aiba castig de cauza, deoarece adversarii lui sunt rai (doctorii intemnitati si nebunii, adica falsii doctori, deopotriva), in timp ce el e bun. Mai exact, e bun pentru ca e indragostit, iar iubirea, se stie, nu cunoaste piedici, nici macar atunci cand se infiripa la balamuc, intre doi pacienti pe alocuri suspect de sanatosi (mai precis, atunci cand joaca un rol pentru a atinge un scop si o fac extrem de convingator).

Lupta dintre Newgate si Mickey Finn (David Thewlis), locotenentul lui Silas, pare a fi inspirata de filmele lansate direct de DVD cu Van Damme, Seagal sau Wesley Snipes. Cei doi folosesc mai multe arme pentru a-si invinge adversarul (cutit, pistol, lopata, pumni, carbuni) si unghiurile sunt imposibile, astfel incat mare lucru nu se intelege, atata doar ca nu pozitivul, ci negativul e o glorie apusa, si nu din filmele pe video, ci din cinematograful de autor, iar Eliza Graves a fost filmat nu in Romania, ci in Bulgaria. Nu in ultimul rand, filmului lui Anderson ii lipseste o cursa cu masini.

Nu puteau lipsi din azilul de nebuni al lui Eliza Graves camerele si compartimentele secrete pe care eroul le descopera treptat. Filmul lui Brad Anderson (The Machinist) are atat un subsol secret, unde adevaratii angajati ai azilului sunt tinuti prizonieri (si care e atat de secret, incat ajunge ca doctorul Newgate sa apese pe clanta si gata, a intrat), cat si o ascunzatoare, in biroul doctorului Salt, adevaratul director al azilului, in care e pus la pastrare un dosar al unui pacient. O data descoperit subsolul, protagonistul afla de existenta unei conspiratii, in timp ce dosarul secret nu il ajuta cine stie ce. Diferenta dintre aceasta ecranizare si orice episod din serialul de desene animate Scooby-Doo ramane, asadar, aceea ca Newgate nu alearga de colo-colo intruna, ca un bezmetic.