Wall Street, partea a treia: „Margin Call” de J. C. Chandor

Precum mai multe dintre proiectele recente ale lui George Clooney, „Margin Call” se revendica de la o religie a adevarului al carei zel demistificator este rezultatul unor ratiuni mai intai sociologic-predicatoare (a arata societatea contemporana asa cum e ea), si abia apoi cinematografice. E drept ca pozitia pe care filmul o adopta nu cere prea mult curaj: adevarul pe care „Panica pe Wall Street” il spune se refera la realitati pe care lumea intraga le stie. Acest debut in lungmetraj al regizorului J. C. Chandor are toate datele unui disaster movie: are drept subiect o calamitate care afecteaza un numar mare de oameni (pe toti, mai exact), are in distributie un numar mare de staruri (Kevin Spacey, Jeremy Irons, Demi Moore, Stanley Tucci si Paul Bettany), iar personajele sale incearca sa evite dezastrul, sa scape de consecintele lui sau sa acomodeze cu noile conditii pe care acesta le creeaza. Prapadul in cauza este criza economica mondiala, vinovatii pot fi gasiti in birourile de pe Wall Street, iar principalul mandat al filmului e de a oferi o satisfactie simbolica celor pe care criza i-a facut someri, desenandu-le acestor finantisti un portret deloc magulitor.

URA DE CLASA CERE SACRIFICII

Pentru ca trebuie sa respecte aceasta logica si lucreaza cu un numar limitat de personaje, echilibristica pe care unele dintre acestea o fac e una destul de improbabila. Sam Rogers (Kevin Spacey) incepe prin a fi negativul filmului – atunci cand majoritatea colegilor sai sunt dati afara, lui ii sta gandul la cainele sau muribund. Boala patrupedului il costa o mie de dolari pe zi, ceea ce reprezinta insulta fatisa la adresa standardului de viata al americanului mediu. Si totusi, Rogers ajunge sa fie avocatul din oficiu al acestui american mediu, si in acelasi timp o proiectie a sa intr-un decor atipic. Printr-o inexplicabila pirueta, de la portretul insusi al rapacitatii, Rogers se transforma intr-o varianta contemporana a eroului impus de James Stewart in epoca de aur a Hollywood-ului.

Incongruentele nu se refera numai la personajul lui, ci caracterizeaza intreg palierul executiv din firma in care Rogers lucreaza. Nici unul dintre sefi nu pare capabil sa citeasca un raport financiar. „Vorbeste in engleza”, cu totii le cer asta subalternilor atunci cand li se pune un grafic in fata. Cifrele si procentele sunt limba straina pentru ei, si totusi fiecare din ei stie exact ce trebuie facut de indata ce li se explica, iar ultimul care le intelege intentiile e tocmai autorul raportului de la care toate au pornit. Solutia pentru a acoperi aceste inconsistente sta in zgomotul facut de injuraturile adresate unui Olimp financiar greu de definit, precum si in magulirile repetate adresate spectatorilor.

SCULATI, VOI, OROPSITI AI CRIZEI!

Intregul mecanism al falimentarii companiei si implicatiile pe care acest faliment le are asupra intregii lumi sunt greu de explicat si inca si mai greu de inteles. Pe cat de putin serioasa a fost dezbaterea publica pe marginea adevaratei crize, pe atat de tangent atinge problema Chandor in acest film al sau despre o criza atat de asemanatoare cu a noastra. In pofida acestui neajuns (caracterul abstract al unei ecuatii de natura financiara si dificultatile publicului de a o intelege), intr-un fel sau altul, gravitatea situatiei trebuia transmisa. Asa ca mai marii companiei, altminteri batosi si calculati, incalca la intervale regulate cel putin o parte din uzantele de politete ale mediului de afaceri, limba de lemn corporatista fiind abandonata in favoarea injuraturilor. Auzim cuvantul „fuck” de mai multe ori in „Margin Call” decat in filmele porno. Cu cat e spus mai des si mai cu sete, in diferitele sale forme derivate, cu atat trebuie noi sa intelegem ca situatia e mai serioasa.

Dimensiunea problemei e sporita de faptul ca lacomia decidentilor e cu atat mai mare cu cat acestia sunt situati pe un palier ierarhic mai inalt. „Facem asta pentru a supravietui”, explica la un moment dat John Tuld (Jeremy Irons), atunci cand vorbeste despre declansarea voluntara a crizei. In cazul unora dintre sefii mai mici, desi onoarea primeaza asupra instinctului de conservare, loialitatea fata de ceilalti intra in conflict cu loialitatea fata de corporatie. Legaturile mai apropiate sunt cu firma pentru care au lucrat atata amar de vreme: oamenii de pe strada sunt prea departe, nici Chandor nu prea ii filmeaza, de altfel (prefera orasul vazut de sus, filmat in timp real sau pe repede inainte, ca in unele videoclipuri). Asa ca in acest disaster movie, dezastrul nu numai ca nu e aratat (nici nu ar avea cum, criza nu e incendiu, inundatie, cutremur sau vreo alta urgie a naturii), dar nu vedem nici consecintele sale. Intr-un fel, ar fi inutil, deoarece le stim cu totii. Traim in plina criza, asa ca „Margin Call” se limiteaza la a ne arata cum am ajuns la ea. Am fi aflat acelasi lucru de la oricare dintre cele doua „Wall Street” regizate de Oliver Stone. Nu e neaparat adevarul, dar e seducator.

Asa se face ca sefii din film sunt incompetenti in cel mai inalt grad, lipsiti de scrupule, castiga nepermis de mult, iar o buna parte din acesti bani e cheltuita pe satisfacerea propriilor lor vicii. Toate acestea sunt fantasmele a o buna parte dintre victimele crizei. De nenorocirea lor trebuia sa fie vinovat cineva. Filmul le exploateaza resentimentele printr-o operatiune de satanizare pe undeva meritata – autorii morali ai crizei nu pot fi foarte diferiti de personajele pe care „Margin Call” le propune. Facand aceasta, filmul face ca diferentele dintre el insusi si o aspirina sa fie cu una mai putine.

Advertisements


In transee: „Horrible Bosses” de Seth Gordon

Mai ales in comedie si din ce in ce mai abitir in ultimii ani, mai degraba decat logica uzuala, important e ca textul sa respecte logica lui proprie, cea care spune ca cel mai important e umorul, indiferent cum e obtinut. E mai putin relevant daca actiunile personajelor sunt verosimile, conteaza ca intriga si dezvoltarea ei sa prilejuiasca situatii comice; altfel spus, nu e treaba comediilor sa fie veridice. Prin aceasta, dubla contraperformanta a lui „Sefi de cosmar” e cu atat mai mare: filmul lui Seth Gordon e, dincolo de orice dubiu, tras de par, ceea ce nu e neaparat rau, si e amuzant ca o butelie terminata, ceea ce e dezastruos.

„Horrible Bosses” e istoria a trei prieteni care, aflati in situatii identice, iau o hotarare hazardata. Cel mai probabil, s-a considerat ca, spusa o singura data, povestea lor nu e de ajuns (ceea ce nu inseamna ca prin triplarea ei, nu avem un film de trei ori mai amuzant). In urma deciziei lor, cu o doza considerabila de noroc, acestia ajung intr-un punct final altul decat cel pe care si l-au propus, dar nu mai putin dezirabil.

Pe paliere si pe pozitii diferite, Nick, Kurt si Dale sufera de aceeasi boala: sefii lor ii persecuta. Bine, ii persecuta atat cat trebuie. Cu fiecare ocazie, Julia (Jennifer Aniston) il strange cu usa pe Dale (Charlie Day), dar ii da drumul exact atunci cand ar putea obtine ceea ce vrea. Daca n-ar face-o, datele problemei s-ar schimba fundamental, iar hotararea nu ar mai fi unanima. Julia incearca sa-l seduca pe Dale, in timp ce Dale se impotriveste cat poate. In „Sefi de cosmar”, obedienta se exprima mai ales in ceea ce priveste cariera (Nick face sluj in fata superiorului sau, acceptand cele mai mari umilinte), dar nu ocoleste nici viata de cuplu (Dale prefera s-o omoare pe sefa care il curteaza mai degraba decat sa-si insele iubita).

Daca isi elimina sefii, pe cei trei ii asteapta o viata mai buna. Daca nu, ajung ca fostul lor coleg Kenny Sommerfeld (P. J. Byrne). Rolul sau e presupus comic (un absolvent de Yale se prostitueaza prin baruri), dar in acelasi timp exemplul lui serveste drept avertisment. Declinul carierei lui Kenny se datoreaza falimentului Lehman Brothers, al caror angajat a fost si fata de care isi exprima dezgustul. Prin Kenny, regizorul Seth Gordon injura defuncta corporatie (si implicit criza pe care aceasta a generat-o), in speranta ca spectatorii o sa injure si ei. Tot prin Kenny, lasa sa inteleaga ca asta ii paste pe cei care isi schimba locul de munca pe timp de criza, in ceea ce constituie un indemn cat se poate de straveziu pentru publicul din sala: indiferent cat de mult iti displace meseria pe care o ai, bucura-te ca ai o slujba!

Desi e despre sefi, filmul insusi e angajat. In transeele din care se trage pentru salvarea moralului natiunii, „Horrible Bosses” lupta alaturi de „Up in the Air” si „Morning Glory”. Poate de aceea comediei lui Seth Gordon ii lipseste umorul: importanta acestuia e secundara, iar rolul sau, decorativ.

HITCH, CONSILIER IN CARIERA

Cainandu-se ca n-au de ales, cei trei trec la actiune. Pentru a-si ascunde urmele, nimeni nu isi omoara propriul sef, ci tustrei urmeaza strategia din „Strangers on a Train”, clasicul lui Hitchcock, insa desi aleg sa comita fiecare cate o crima, alta decat a lui, in recunoastere merg cu totii impreuna.

E doar una dintre multele inconsecvente ale filmului. Dintre acestea, face parte si vulgaritatea, din cand in cand, discursul pestrit domolindu-se. Un exemplu e dialogul dintre Julia si Dale, deosebit de porcos la inceput, infantil la final („O sa scuip pe mainile tale”, „o sa topai pe fundul tau” etc.). Precum in recentul „Hall Pass”, in care Jason Sudeikis face un rol la fel de putin memorabil, nu lipsesc consumul accidental de droguri, libidinosenia cvasipermanenta (a lui Kurt, personajul lui Sudeikis) sau poantele care au nevoie de cel putin un anus pentru a putea fi puse in practica (Bobby care petrece majoritatea timpului pe toaleta sau Kurt care se razbuna pe el necinstindu-i periuta de dinti).

Aceasta arma principala care e badarania e cel mai adesea verbalizata, dar si titrata, in debutul si la finalul filmului, cu caractere cat se poate de mari: TOTAL FUCKING ASSHOLE, EVIL CRAZY BITCH, DIPSHIT COKEHEAD SON, TWISTED OLD FUCK, asta apare in dreptul celor 3 sefi vechi si al unuia nou, atunci cand ii vedem intaia oara. Motorul din spatele acestor cadre de un umor nebun este frica, aceea ca exista o minima sansa ca cineva, undeva in lume, sa nu priceapa cum trebuie ceva ce oricum e clar ca lumina zilei, anume ca sefii protagonistilor sunt detestabili. Intr-un FILM CUMINTE SI MEDIOCRU facut cu, despre si pentru oameni care ii seamana, nici nu e de mirare.