Una caldă, una rece: dezbaterile Les Films de Cannes à Bucarest

Sâmbătă, 24 octombrie, cinematograful Elvire Popesco a devenit, preţ de câteva ore, aulă universitară şi ring de box totodată. La luptă, au participat Jean Labadie, preşedinte şi distribuitor al distribuitor Le Pacte, Davide Castorina, director al filialei franceze a MUSO, furnizor de soluţii anti-piraterie, Şerban Tudorel din partea Inspectoratului General al Poliţiei Române, Daniela Băcanu de la Asociaţia Culturală Macondo, Ioana Diaconu, reprezentantă MUBI România, şi Ioana Avădani, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent.

În deschiderea discuţiei, dl. Jean Labadie a descris, în linii mari, modificările survenite în ultimele decenii în circuitul de distribuţie cinematografic. Astfel, dacă în urmă cu 20 de ani, vânzările de DVD-uri contribuiau la amortizarea a 30% din investiţia iniţială, ponderea acestora a ajuns astăzi practic nesemnificativă. Magazinele mici de DVD-uri au dispărut în Hexagon, în timp ce raioanele de DVD-uri ale unui colos precum FNAC s-au redus considerabil; în schimb, piaţa VOD nu a crescut corespunzător. Drept urmare, amortizarea cheltuielilor de producţie şi distribuţie se realizează aproape exclusiv în sala de cinema, situaţie cu atât mai ingrată cu cât succesul la public al unui film e determinat adesea de rezultatele la încasări din weekendul lansării. Edificator în acest sens e cazul “The Raid 2”. Lansat într-un spaţiu francofon cu patru luni înainte de premiera franceză, filmul se bucura deja de o popularitate imensă la momentul lansării oficiale, când, pe site-ul allocine.fr, existau deja peste 800 de comentarii elogioase. Nu e de mirare că “The Raid 2” a rulat în Franţa doar două săptămâni…

În continuare, Davide Castorina a atras atenţia asupra faptului că pirateria e percepută diferit în funcţie de spaţiul geografic: în Rusia, în magazinele gigantului Media Markt, DVD-urile pirat sunt aşezate la raft lângă DVD-urile originale. Reprezentantul MUSO a adăugat că, în România, în 61% din cazuri, pirateria are la bază căutările Google. Astfel, majoritatea utilizatorilor vizionează filme în live streaming, metodă percepută ca fiind legală. Combaterea pirateriei e cu atât mai dificilă cu cât, odată ce un film ajunge să fie disponibil online, distribuţia acestuia sporeşte exponenţial, iar eliminarea tuturor surselor se dovedeşte a fi imposibilă. Tocmai de aceea, abordarea nu ar trebui să fie axată pe pedepsirea utilizatorilor, ci pe stimularea comportamentului dezirabil, şi anume consumul de coţinut cinematografic contra cost. În paralel, MUSO acţionează în direcţia îndepărtării de pe site-uri a conţinutului piratat. Unele site-uri răspund pozitiv solicitărilor MUSO, altele nu, în timp ce, din considerente financiare, Google nu înlătură întotdeauna cu promptitudine din căutări site-urile care nu îndeplinesc cerinţele legale. În încheierea unei dezbateri pe alocuri extrem de încinse, dl. Labadie a conchis: “Dacă, în 20 de ani, filmul va dispărea, asta nu va schimba foarte mult viaţa oamenilor de zi cu zi. Dar va fi o lume mai tristă.“ Cine ar putea să-l contrazică?

Dacă această primă conferință organizată în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest a demonstrat ceva, acel ceva e că, mai ales când vine vorba de chestiuni sensibile sau care interesează pe mai mulți, dacă nu pe toată lumea, tentația de a generaliza, de a ignora, conștient sau nu, contraargumentele și de a-ți jigni partenerii de discuție se dovedește, pentru prea mulți, prea adesea, prea puternică pentru a-i putea rezista. Microfonul a fost reclamat de aceiași câțiva participanți din sală, a căror atitudine a fost cel mai adesea revolta (provocată, în majoritatea cazurilor, de faptul că invitații de pe scenă nu au fost de acord cu ei asupra faptului că pirateria nu doar că nu face rău nimănui, ci n-ar trebui îngrădită în niciun fel). Din acest motiv, domnul Labadie a fost nevoit să se repete, explicând de cel puțin trei ori mecanismul prin care pirateria afectează mai cu seamă cinematografiile marginale și cineaștii ambițioși, funcționând ca un factor unificator, eliminând diversitatea și inovația. Fără efect. Căutând validarea acolo de unde aceasta nu avea cum să vină, expunându-și prolix părerile, cu aerul că repetiția și tonul ridicat determină valoarea de adevăr a unei propoziții, mai mulţi interlocutori au făcut dovada lipsei de maturitate a publicului autohton, lesne de constatat la aproape orice sesiune de Q&A, care face ca publicul să vorbească foarte mult atunci când ar avea ce să asculte, de la specialiști într-un domeniu care îi este (cel mai adesea) străin. Or, cuvântătorul de Q&A ştie deja totul. Pentru el, statisticile sunt praf în ochi, iar experiența dovedită a experților, simplă pedanterie. Așa se face că unul dintre invitați știa deja care este cea mai bună metodă de a combate pirateria, anume limitarea vitezei de trafic pe Internet, în timp ce un altul, fondator al unui site cultural, nu a putut fi convins că nu i se face o mare nedreptate prin aceea că nu poate viziona “Lumea e a mea” pe o platformă VOD, în exact aceeași zi în care filmul a fost lansat pe ecrane. Mai mult, ca la manifestaţiile politice ale anilor ’90, şi această dezbatere a avut parte de contra-dezbaterea ei, organizată în aceeaşi zi, într-un local situat în aceeaşi zonă, şi popularizată în incinta Institutului Francez chiar de organizatorul ei: tânărul cineast Alex Lungu (“The Internet is Closing Down”, 2012).

Desfăşurată duminică, 25 octombrie, a doua conferință Les Films de Cannes à Bucarest, având tema “Cum, de ce şi pentru cine mai scriem despre filme?“, a fost ocolită de controverse, nu pentru că publicul bucureştean ar fi descoperit civilitatea peste noapte, ci datorită faptului că subiectul nu trezeşte la fel de multe pasiuni ca pirateria: filme vede toată lumea, legal sau nu, dar de citit se citeşte din ce în ce mai puţin, după cum pe bună dreptate s-a remarcat. La eveniment, au luat cuvântul Pascal Mérigeau, jurnalist şi critic de film (Le Point, Le Monde, Nouvel Observateur), Magali Montet, ataşat de presă, Ronald Chammah, regizor şi producător, şi Christian Ferenz-Flatz, teoretician de film. Dl. Pascal Mérigeau a deplâns situaţia actuală din Franţa, când nu mai există câte (cel puţin) 2 critici de film şi un număr variabil de reporteri în fiecare redacţie, ci criticul de film trebuie să suplinească lipsa reporterilor (sau dimpotrivă, reporterii sunt convertiţi în critici de film). A scrie, a continuat criticul de film francez, înseamnă a reflecta asupra filmului, iar a fi critic de film înseamnă a încerca să te înşeli, asupra unui film, mai rar decât ceilalţi spectatori, fără a te lăsa influenţat de eforturile echipei de promovare a unui film sau de renumele regizorului. Diferenţa dintre un spectator oarecare şi un critic e, aşadar, sinonimă cu diferenţa dintre opinie şi analiză, însă importanţa acestor analize în spaţiul public a scăzut considerabil în ultimii ani, dl. Mérigeau fiind de părere că soarta unui film mai poate fi decisă de presa de cinema doar în măsura în care aceasta e unanimă în aprecierile ei. În acest sens, e semnificativ faptul că se scrie mai mult ca oricând, dar aceeaşi creştere nu se reflectă şi în numărul de cititori sau în cantitatea de articole citite, după cum a remarcat Christian Ferenz-Flatz.

În partea a doua a dezbaterii, discuţia s-a axat în principal pe partea de distribuţie şi promovare, cu accent pe rolul ataşatului de presă. Acesta, a susţinut Magali Montet, îndeplineşte o funcţie cu atât mai vitală în cazul filmului non-hollywoodian. În Franţa, se lansează 15 – 20 de filme pe săptămână, ceea ce generează o concurenţă acerbă inclusiv în ceea ce priveşte distribuţia. În aceste condiţii, e adesea dificil să ai parte de distribuţia pe care ţi-ai dorit-o, a precizat Ronald Chammah: numărul cinematografelor e fatalmente finit, iar decizia de a programa un titlu în defavoarea altora se ia aproape invariabil pe considerente economice. Tocmai de aceea, în anumite cazuri, ataşatul de presă trebuie să găsească resursele de a ajunge la public. Uneori, nu doar criticii de film şi reporterii culturali îndeplinesc acest rol de mijlocire, ci şi presa specializată, atunci când subiectul unui film de ficţiune sau al unui documentar este relavant pentru o anumită categorie socio-profesională sau minoritate. În sfârşit, strategiile ataşatului de presă dau roade sau nu, a adăugat Magali Montet. Câteodată, acestea funcţionează prea bine – vizionările de presă au loc cu 3 – 4 luni înainte de premieră, iar un număr prea mare de articole despre un anumit film poate face ca publicul să fie saturat de ştiri despre pelicula în cauză chiar înainte ca aceasta să fie prezentă în săli.

În încheierea dezbaterii, Pascal Mérigeau a ţinut să precizeze: “Nu trebuie să uităm că un film, oricât de nereuşit, necesită mult mai mult efort decât o recenzie, fie ea oricât de genială”. Cu aceste gânduri am părăsit o discuţie care a stat sub semnul unui binevenit respect reciproc şi tot cu aceste gânduri am asistat la proiecţiile din cadrul festivalului, despre care veţi putea citi într-un material viitor.

12027563_1020450788013016_8039206385559381399_n

Sursa foto: Les Films de Cannes à Bucarest



Șeherezada cinematografică: pe scurt, despre Les films de Cannes à Bucarest, ediția a 6-a

Ca în fiecare an, Les films de Cannes mijlocește întâlnirea cu unii dintre cei mai interesanți, mai promițători și mai provocatori regizori ai momentului. Unul din aceste nume este Miguel Gomes („Tabu”, „Aquele Querido Mês de Agosto”, „A Cara que Mereces”). Ei bine, admiratorii regizorului portughez au acum ocazia unică de a viziona nu unul, ci trei filme care poartă amprenta sa inconfundabilă, adică trilogia „As Mil e Uma Noites” („1001 de nopți”), având o durată totală de peste 380 de minute. Pentru aceștia, cadou mai frumos nici că s-ar fi putut. Poate doar acces nelimitat pe platou la următorul lui film, dacă s-ar putea, nu m-aș supăra, zău, mulțumesc anticipat, festivalule!

arabian nights

Les films de Cannes à Bucarest e totodată o bună ocazie să mai recuperați din restanțe. Nicio grijă, la final nu vă scoate nimeni la tablă. În ceea ce mă privește, o astfel de restanță este „Hrútar” (titlu internațional: „Rams”), pe care nu știu cum se face că l-am tot ratat. Iată că am acum ocazia să iau berbecul de coarne.

Hrutar-Rams

Cel mai recent proiect al regizorului francez Gaspar Noé este intitulat „Love”, deși cu mai multă îndreptățire ar fi purtat poate titlul „Fuck”. Interzis sub 18 ani, filmul mai e și 3D, ceea ce îl face de neratat pentru cel puțin două categorii de spectatori: erotomanii și arhivarii.

În ceea ce privește actul de receptare al filmelor 3D, există mai multe școli de gândire. Unii sunt adepții statului la mijloc, adică suficient de aproape încât să li se pară că asteroizii, pumnii, mașinile sau andrelele chiar vin peste ei și sunt pe cale să îi aneantizeze, agreseze, calce sau găurească. Alții, mai sensibili, stau de fiecare dată în spate, cât mai departe de ecranul protuberant. Cică de acolo s-ar vedea cel mai bine, altminteri acuzând greață, vertij sau dureri de cap. Și unii, și ceilalți cad de acord asupra unui aspect: cel mai rău e în față, în primele trei rânduri: de acolo, există riscul să nu compui imaginea cum trebuie și să nu înțelegi ce obiecte voluminoase sau secreții (dau două exemple la întâmplare) îți plutesc peste creștetul capului sau îți amenință retina. Iată un risc care scade simțitor, în cazul lui „Love”.

Love-Gaspar-Noe

Sâmbătă dimineața, doritorii sunt așteptați la dezbaterea „Pirateria și cinema-ul. Cum le împăcăm?” Sâmbătă seara, evenimentul e de presupus că va fi disponibil pentru download, subtitrarea fiind și ea așteptată să apară în curând.

Dacă e ceva ce nu-mi place deloc, dar deloc, acel ceva e spectatorul care vorbește în timpul filmului. Ce zice el, de cele mai multe ori află nu doar interlocutorul, ci toți spectatorii din jurul celor doi: dacă tot vorbești la film, măcar să vorbești tare. Ce spun ei, acești cinefili limbuți? Nu mare lucru. De cele mai multe ori, gândurile care îi macină se transformă în vibrație sonoră grație unei structuri verbale fixe: Să vezi ce + îi face, îi zice, mi ți-l încinge, mi ți-l supune oprobriului public etc. + acuma. De regulă, înghit ce înghit în sec, după care mă întorc și îi/le pun în vedere, ferm, dar politicos, să curme șuvoiul emisiilor cu rol perturbator. Joi, 29 octombrie, promit să nu mai fiu cârcotaș, ba chiar se prea poate să îmi placă. Nu de alta, dar spectatorul care comentează live va fi celebrul Thierry Frémaux, delegat general al Festivalului de la Cannes, care va analiza o selecție de scurtmetraje ale fraților Lumière.

dheepan

Printre invitații de marcă ai Festivalului se numără și Jacques Audiard, al cărui cel mai recent film, „Dheepan”, a fost recompensat cu Palme dʼOr anul acesta. Cineastul francez e prezent cu trei filme din selecția festivalului și va susține un masterclass, care va avea loc luni, 26 octombrie, de la ora 11:00, în incinta UNATC. Cum s-ar zice, autorul „Profetului” vine în București să predice. Pentru asta, dar și pentru cele peste 40 de filme noi şi foarte noi din selecția Les films de Cannes à Bucarest, credincioșii întru cinema nu pot decât să se bucure.



Necinstiri: Les Films de Cannes à Bucarest

Din cel putin doua puncte de vedere, timpul curge altfel in actul final al lui „Jauja”, laureat cu premiul FIPRESCI al sectiunii Un Certain Regard la ultima editie a Festivalului de la Cannes: prezentul diegetic (sfarsitul secolului XIX) se ingemaneaza in chip inexplicabil (nu ca ar fi nevoie de explicatii) cu viitorul (un Gunnar intre doua varste se intalneste cu propia lui fiica, incaruntita si garbovita), in timp ce prezentul meu, de spectator in cinematograful Studio din Bucuresti, parea a se eterniza. In primul act al filmului, Gunnar (Viggo Mortensen) constata alarmat ca locotenentul Pittaluga ii curteaza fiica si incearca sa-i zadarniceasca planurile, apoi afla tardiv ca soldatul Corto i-a cucerit inima lui Ingeborg, fugind cu ea in noapte, si incearca sa-i gaseasca inainte ca ireversibilul sa se produca. In acest prim act, desertul Patagoniei, mizanscena si dialogurile lui Lisandro Alonso si Fabian Casas trag impreuna in aceeasi directie. Cand insa Gunnar isi incepe drumul prin desert (adica actele II si III in cvasitotalitate), umorul se face nevazut. Cu fiecare noua traversare a cadrului (urmata de o alta traversare si mereu de alta, toate in timp real – il urmarim pe Gunnar si cand e ascuns de vreun damb sau pietroi, pana cand se presupune ca a parasit cadrul), desertul superb vazut de ochii atenti ai lui Alonso ataca de unul singur intr-o lupta impotriva propriei noastre plictiseli. Daca Alonso castiga, o face la puncte si depinde intr-o masura mult mai mare de noi decat de el.

Cu lux de amanunte

Ultimul film al lui Abel Ferrara nu prea ar fi avut ce sa caute la Les Films de Cannes à Bucarest din doua motive. Primul, acela ca „Welcome to New York” a fost, intr-adevar, prezentat la Cannes, dar nu in cadrul Festivalului, ci la un cinematograf de cartier si pe o plaja, pentru a anunta lansarea filmului pe o platforma video on demand. De altfel, proiectiile cu pricina au si starnit mania lui Gilles Jacob, care a declarat (pe buna dreptate, tind sa cred, ceea ce nu inseamna ca ingeniozitatea echipei de promovare nu ar fi de aplaudat) ca filmul ar fi parazitat festivalul. Un al doilea motiv, faptul ca „Welcome to New York” e inca o mostra de exploitation din partea regizorului Abel Ferrara, si inca din acelasi filon cu cel care l-a consacrat, probabil cel mai nefrecventabil dintre toate. Inainte de fi un film biografic despre evenimente inca incerte (afacerea DSK), „Welcome to New York” e un rape-revenge mai putin ortodox. Dupa partidele de sex din debut dintre eroul interpretat de un Depardieu aproape exclusiv onomatopeic si mai multe prostituate de lux, rape-ul e inechivoc in film (el a avut cu siguranta loc; in realitate, lucrurile nu stau deloc asa), iar revenge-ul sublimat mai degraba decat explicit (Devereaux, Strauss-Kahn-ul lui Ferrara, arestat, pus intr-o celula cu alti detinuti, gol-pusca in fata politistilor, cazut in dizgratie). Curiozitatea la care face apel filmul e una de tipul „Si apoi ce i-a mai facut? ”. Mai intai doar sugerat (Ferrara taie pudic la momentul in care victima iese pe hol plangand), violul e apoi povestit (de victima) si in sfarsit ilustrat (in cadrul unui flashback), prin aceasta, „Welcome…” lasand o impresie de articol nouazecist din Evenimentul zilei pe care dialogurile (care par improvizate) si voice overul existentialist din a doua parte a filmului nu prea au cum sa o stearga.   

Marionete: „Deux jours, une nuit”

Intr-o secventa din documentarul „F.T.A” din 1972, cronica a unui spectacol itinerant cu scheciuri anti-Vietnam, pe scena avem trei actori. Dintre acestia, doi (printre ei, Jane Fonda, marxista convinsa, in epoca) se ridica la auzul primelor note din imnul Americii. Un al treilea, interpretat de Donald Sutherland, ramane asezat, manifestand o atitudine oarecum iritata. La scurt timp, cei doi se sesizeaza, iar dizidentul este luat la suturi, in numele valorilor democratice care stau la baza celei mai grozave tari din lume. Vreti sa va faceti o idee despre cel mai recent film al fratilor Dardenne? Inlocuiti imnul Americii cu Internationala si pe Jane Fonda cu Marion Cotillard.

Daca, spre final, in capul Sandrei (Cotillard) s-ar fi revarsat o galeata celesta cu deseuri de la groapa de gunoi, nu stiu cati spectatori s-ar fi declarat socati. Din primul pana in ultimul minut, eroina parcurge o Golgota a umilintei, presarata cu violente fizice si verbale. Traseul ei nu e atat condamnabil ideologic (putem fi sau nu de acord cu aceasta perspectiva a unui neoliberalism dezumanizant, care face ca omul de rand sa nu prea aiba pe unde sa scoata camasa), cat formulat cu obisnuita apasare a cuplului Dardenne. Mana lor se simte cat se poate de clar. Sandra e ba deprimata, ba se comporta absolut normal, depinde ce nevoi au Dardennii – sa ne fie mila de ea ca a fost concediata si sa-i fim alaturi in lupta impotriva patronilor exploatatori, sau sa ni se para normal ca isi urmareste scopul cu consecventa ca orice persoana rationala. Sandra isi roaga colegii sa voteze impotriva concedierii ei, insa nu e niciodata clar de ce ar avea acestia un cuvant de spus. Nevestele colegilor rareori ridica din sprancene cand Sandra le suna la usa si vrea sa le vorbeasca sotilor lor. Indiferent la ce ora li se infiinteaza la usa, ele isi joaca rolul de semne de circulatie („barbatul e in cutare loc”), fara sa puna intrebari. Un coleg se enerveaza si o loveste din senin. Sigur ca femeia neajutorata trebuia lovita, sa fie clar ce face capitalismul putred din om; totul e ca, in acest travaliu de convingere care aminteste de clasicul „12 Angry Men”, Sandra sa ajunga pana la ultimul om furios, intr-un crescendo liniar al deznadejdii ei si al detasarii noastre, al carui plot twist final nu mai surprinde nici macar prin stangacie.