Necinstiri: Les Films de Cannes à Bucarest

Din cel putin doua puncte de vedere, timpul curge altfel in actul final al lui „Jauja”, laureat cu premiul FIPRESCI al sectiunii Un Certain Regard la ultima editie a Festivalului de la Cannes: prezentul diegetic (sfarsitul secolului XIX) se ingemaneaza in chip inexplicabil (nu ca ar fi nevoie de explicatii) cu viitorul (un Gunnar intre doua varste se intalneste cu propia lui fiica, incaruntita si garbovita), in timp ce prezentul meu, de spectator in cinematograful Studio din Bucuresti, parea a se eterniza. In primul act al filmului, Gunnar (Viggo Mortensen) constata alarmat ca locotenentul Pittaluga ii curteaza fiica si incearca sa-i zadarniceasca planurile, apoi afla tardiv ca soldatul Corto i-a cucerit inima lui Ingeborg, fugind cu ea in noapte, si incearca sa-i gaseasca inainte ca ireversibilul sa se produca. In acest prim act, desertul Patagoniei, mizanscena si dialogurile lui Lisandro Alonso si Fabian Casas trag impreuna in aceeasi directie. Cand insa Gunnar isi incepe drumul prin desert (adica actele II si III in cvasitotalitate), umorul se face nevazut. Cu fiecare noua traversare a cadrului (urmata de o alta traversare si mereu de alta, toate in timp real – il urmarim pe Gunnar si cand e ascuns de vreun damb sau pietroi, pana cand se presupune ca a parasit cadrul), desertul superb vazut de ochii atenti ai lui Alonso ataca de unul singur intr-o lupta impotriva propriei noastre plictiseli. Daca Alonso castiga, o face la puncte si depinde intr-o masura mult mai mare de noi decat de el.

Cu lux de amanunte

Ultimul film al lui Abel Ferrara nu prea ar fi avut ce sa caute la Les Films de Cannes à Bucarest din doua motive. Primul, acela ca „Welcome to New York” a fost, intr-adevar, prezentat la Cannes, dar nu in cadrul Festivalului, ci la un cinematograf de cartier si pe o plaja, pentru a anunta lansarea filmului pe o platforma video on demand. De altfel, proiectiile cu pricina au si starnit mania lui Gilles Jacob, care a declarat (pe buna dreptate, tind sa cred, ceea ce nu inseamna ca ingeniozitatea echipei de promovare nu ar fi de aplaudat) ca filmul ar fi parazitat festivalul. Un al doilea motiv, faptul ca „Welcome to New York” e inca o mostra de exploitation din partea regizorului Abel Ferrara, si inca din acelasi filon cu cel care l-a consacrat, probabil cel mai nefrecventabil dintre toate. Inainte de fi un film biografic despre evenimente inca incerte (afacerea DSK), „Welcome to New York” e un rape-revenge mai putin ortodox. Dupa partidele de sex din debut dintre eroul interpretat de un Depardieu aproape exclusiv onomatopeic si mai multe prostituate de lux, rape-ul e inechivoc in film (el a avut cu siguranta loc; in realitate, lucrurile nu stau deloc asa), iar revenge-ul sublimat mai degraba decat explicit (Devereaux, Strauss-Kahn-ul lui Ferrara, arestat, pus intr-o celula cu alti detinuti, gol-pusca in fata politistilor, cazut in dizgratie). Curiozitatea la care face apel filmul e una de tipul „Si apoi ce i-a mai facut? ”. Mai intai doar sugerat (Ferrara taie pudic la momentul in care victima iese pe hol plangand), violul e apoi povestit (de victima) si in sfarsit ilustrat (in cadrul unui flashback), prin aceasta, „Welcome…” lasand o impresie de articol nouazecist din Evenimentul zilei pe care dialogurile (care par improvizate) si voice overul existentialist din a doua parte a filmului nu prea au cum sa o stearga.   

Marionete: „Deux jours, une nuit”

Intr-o secventa din documentarul „F.T.A” din 1972, cronica a unui spectacol itinerant cu scheciuri anti-Vietnam, pe scena avem trei actori. Dintre acestia, doi (printre ei, Jane Fonda, marxista convinsa, in epoca) se ridica la auzul primelor note din imnul Americii. Un al treilea, interpretat de Donald Sutherland, ramane asezat, manifestand o atitudine oarecum iritata. La scurt timp, cei doi se sesizeaza, iar dizidentul este luat la suturi, in numele valorilor democratice care stau la baza celei mai grozave tari din lume. Vreti sa va faceti o idee despre cel mai recent film al fratilor Dardenne? Inlocuiti imnul Americii cu Internationala si pe Jane Fonda cu Marion Cotillard.

Daca, spre final, in capul Sandrei (Cotillard) s-ar fi revarsat o galeata celesta cu deseuri de la groapa de gunoi, nu stiu cati spectatori s-ar fi declarat socati. Din primul pana in ultimul minut, eroina parcurge o Golgota a umilintei, presarata cu violente fizice si verbale. Traseul ei nu e atat condamnabil ideologic (putem fi sau nu de acord cu aceasta perspectiva a unui neoliberalism dezumanizant, care face ca omul de rand sa nu prea aiba pe unde sa scoata camasa), cat formulat cu obisnuita apasare a cuplului Dardenne. Mana lor se simte cat se poate de clar. Sandra e ba deprimata, ba se comporta absolut normal, depinde ce nevoi au Dardennii – sa ne fie mila de ea ca a fost concediata si sa-i fim alaturi in lupta impotriva patronilor exploatatori, sau sa ni se para normal ca isi urmareste scopul cu consecventa ca orice persoana rationala. Sandra isi roaga colegii sa voteze impotriva concedierii ei, insa nu e niciodata clar de ce ar avea acestia un cuvant de spus. Nevestele colegilor rareori ridica din sprancene cand Sandra le suna la usa si vrea sa le vorbeasca sotilor lor. Indiferent la ce ora li se infiinteaza la usa, ele isi joaca rolul de semne de circulatie („barbatul e in cutare loc”), fara sa puna intrebari. Un coleg se enerveaza si o loveste din senin. Sigur ca femeia neajutorata trebuia lovita, sa fie clar ce face capitalismul putred din om; totul e ca, in acest travaliu de convingere care aminteste de clasicul „12 Angry Men”, Sandra sa ajunga pana la ultimul om furios, intr-un crescendo liniar al deznadejdii ei si al detasarii noastre, al carui plot twist final nu mai surprinde nici macar prin stangacie.

Advertisements


Brooklyn nous appartient: „Blood Ties” de Guillaume Canet

blood-ties-1

Remake al lui „Les liens du sang” al regizorului Jacques Maillot, ecranizare din 2008 a romanului omonim al lui Bruno si Michel Papet in care unul din rolurile principale ii revine actorului Guillaume Canet, „Blood Ties” e regizat de data aceasta de Canet, care isi asuma de asemenea rolul de co-scenarist, impreuna cu James Gray. Acestuia din urma, proiectul ii vine ca o manusa. Din nou, ca in precedentele „The Yards” (2000) si „We Own the Night” (2007), in centru e comunitatea, care isi reclama dreptul de a dicta alegerile individuale ale membrilor ei, pe baza unui set de reguli al carui principal imperativ e conservarea starii de fapt.

Pe de o parte, colegii lui Frank (Billy Crudup) dintr-o sectie de politie din Brooklyn ii impun acestuia din ce in ce mai multe conditii, toate indepartandu-l din ce in ce mai tare de fratele sau, Chris (Clive Owen), proaspat eliberat din inchisoare. Lui Frank i se tot zice ce sa faca, iar acesta, pana la un punct, se executa. De partea cealalta a baricadei, lui Chris i se propun noi si noi lovituri. Oricat s-ar impotrivi acesta, comunitatea are castig de cauza. La final, si unul, si celalalt parasesc aceasta paradigma, nemultumindu-si semenii. Fiecare din cei doi frati se sacrifica de dragul celuilalt, parasind mediul caruia ii apartin prin doua demisii, una propriu-zisa – Frank abandoneaza cariera de politist, cea de-a doua simbolica – Chris se sustrage carierei infractionale tocmai prin intermediul unei infractiuni, una pentru care stie ca va fi pedepsit.

Ce e mai cu seama interesant e ca regizorul francez nu adauga aproape deloc sclipici acestui lumi altfel destul de gri. Cu exceptia primei scene, in care o poanta politically incorrect e urmata de o descindere in forta a politiei, personajele sale nici nu sunt filmate in prim plan, rostind genul de replici memorabile pe care le spun de obicei infractorii in filme atunci cand li se dedica prim planuri, nici nu au curatenia aia fizica si morala a unor actori ca scosi din cutie care intamplarea face ca acum joaca roluri de mafioti. De pilda, Frank are mai multe pete in trecutul sau, si niciuna nu e genul de pata pe care, daca te uiti la ea in soare, nici n-o vezi. Exemplul cel mai evident e relatia lui cu Vanessa (Zoe Saldana), pe care a parasit-o pentru ca nu se facea sa fie vazut cu o partenera de culoare. Sotia lui Chris, pe de alta parte, e o prostituata narcomana, si singura concesie pe care o face Canet e ca in rol o distribuie pe Marion Cotillard (la fel cum rolul Natalie ii revine lui Mila Kunis, al carei botic de pisicuta nu prea o califica pentru partitura cu pricina).

Daca „Blood Ties” introduce ceva nou in cinema-ul de actiune (daca nu cumva in cinema in general, cel putin dupa stiinta mea), acel ceva e ceea ce s-ar putea numi flashback-ul comun. Dupa ce tocmai a ucis cu sange rece trei oameni in cadrul unui jaf, lui Chris i se propune sa participe la o noua lovitura, moment in care, pe acorduri ale formatiei Cream, incepe sa se deruleze flashbackul, care ocupa mai intai un pic mai mult de jumatate de ecran, apoi intreg cadrul (e una din rarele situatii cand montajul filmului impresioneaza pozitiv). Il vedem, astfel, pe Frank, cu multi ani in urma, tradandu-l pe Chris, care e prins de politie in timpul unei spargeri. Flashbackul e urmat de o scena in care Frank i se destainuie lui Vanessa, undeva pe niste stanci, la ocean. Evenimentul, se intelege, ii va fi marcat pe amandoi: pentru Chris, e inceputul unei lungi cariere de infractor si al unei relatii conflictuale cu oamenii legii, pentru Frank, marcheaza alegerea taberei opuse si un sentiment de culpabilitate care va determina alegerile lui ulterioare (printre altele, demisia din politie, singurul mod de a-si acoperi fratele). Iata o situatie in care acelasi procedeu face ca un film sa fie concomitent extrem de conventional din punct de vedere narativ (e faimosul „circle of being” al lui Syd Field, autoritate necontestata in materie de indrumare practice pentru scenaristi) si totusi, daca nu revolutionar, cel putin relevant din punct de vedere istoric.