Norocul chior al clasei muncitoare, in lupta ei cu boierii extraterestri – Jupiter Ascending

jupiter-ascending-160177l

Pentru ca tatal Cenusaresei e ucis miseleste de autoritatile ruse, care comploteaza sa-i distruga telescopul, Cenusareasa ajunge sa spele closete in Chicago si sa viseze la o viata mai buna. Siguranta financiara a familiei sale este una destul de precara, situatie in care multi dintre spectatori se prea poate sa se afle. Cenusareasa afla de la Wolverine/Mercur/Flash, care o salveaza de niste Terminatori, ca intreaga ei existenta e o minciuna creata de o matrice, dar nu e cazul sa-si faca prea multe griji: a primit o mostenire deloc neglijabila, situatie la care multi dintre spectatori se prea poate sa ravneasca. Mostenirea ei e nici mai mult, nici mai putin, decat Universul (nu vreo casa cu dependinte undeva in taigaua natala, nu statul adoptiv Illinois, nu Pamantul cu Luna, satelitul lui natural, ca astea-s mizilicuri: intreg cosmosul). Vraja se spulbera degraba, atunci cand Cenusareasa afla de la Ming ca secretul tineretii sale vesnice e un Soylent Green. Imparatul o vrea pe Cenusareasa de sotie, dar Flash Gordon/Wolverine/Mercur/Flash/Pygar, imbracat intr-un costum de Transformer, o salveaza in ultimul moment. La final, Cenusareasa isi ucide petitorul, pe Ming/Darth Vader.

Intreg acest talmes-balmes ar deranja mai putin sau deloc daca nu ar fi dublat de indolenta fratilor Wachowski (scenaristi, regizori si producatori ai lui filmului), care nu au considerat ca trebuie sa existe si o cusatura intre aceste multe si incongruente grefe (de pilda, contactul cu civilizatiile de vampiri extraterestri si birocratia intergalactica o uimeste la fel de mult pe Jupiter la fel ca statul la semafor si cafeaua de dimineata).

In tot cazul, marele neajuns a lui Jupiter Ascending nu e atat de ordin narativ, cat kinetic-spectacular, adica exact capitolul la care seria Matrix excela. Cadrele stranse fac ca, cea mai mare parte din timp, din urmariri si lupte sa nu se inteleaga mai nimic (decat ca exista urmariri, ca exista lupte, respectiv rezultatul lor: Jupiter si Caine scapa sau sunt capturati). In alte secvente, personajele acestui film IMAX 3D sunt atat de mici, incat caderile lor de la etajele superioare ale mai multor cladiri sau plutirile lor à la Gravity prin spatiu devin ridicole. E ca si cum s-ar pravali sau s-ar rostogoli nu un actor in carne si oase, ci o surpriza Kinder, in timp ce dinozaurul zburator al filmului e la fel de credibil ca actorul in costum de cauciuc care o juca pe Godzilla in anii ‘50.

Interesant in filmul fratilor Wachowski e ca, pret de cateva minute, intentia dinastiei extraterestre de a distruge Pamantul cade pe plan secund si devine mai putin condamnabila decat modul in care Titus Abrasax (Douglas Booth) se raporteaza la casatorie. Adica faptul ca omul pregateste un genocid mai e cum mai e, dar sa ii ceri mana unei fete din interes si sa vezi in mariaj un simplu contract, asta chiar nu se face!

Actorii Mila Kunis si Channing Tatum au filmat zilnic timp de sase luni scena de opt minute a urmaririi prin Chicago. Mai bine dadeau zilnic cu zarul de cate o suta de ori si isi notau de cate ori iese fiecare cifra in parte, in functie de zodie.

De mai multe ori in film, Caine (Channing Tatum) intervine in ultima clipa si o salveaza pe Jupiter (Mila Kunis). Mi-ar placea sa ma salveze si pe mine cineva in ultima clipa, cand introduc parola gresit a treia oara sau cand sterg cu shift+delete un document important. Dar, daca se poate, fara sa-mi intre pe geam imbracat in Iron Man si sa-mi murdareasca sufrageria.

Jupiter, o emigranta saraca, idealista si muncitoare, ii invinge pe trei mosieri practicanti ai eugeniei, care incheie aliante si semneaza contracte pentru a controla un pachet majoritar de actiuni al unei companii si al caror ascendent asupra celorlalti e strict ereditar. Nimicul cronofag plin de progresism prêt-à-oublier, salturi cosmice ratate si, evident, explozii, al fratilor Wachowski, cu bugetul lui de 175 de milioane de dolari, face ca perspectiva unei apocalipse extraterestre reale sa para oricum, numai inacceptabila nu.



Brooklyn nous appartient: „Blood Ties” de Guillaume Canet

blood-ties-1

Remake al lui „Les liens du sang” al regizorului Jacques Maillot, ecranizare din 2008 a romanului omonim al lui Bruno si Michel Papet in care unul din rolurile principale ii revine actorului Guillaume Canet, „Blood Ties” e regizat de data aceasta de Canet, care isi asuma de asemenea rolul de co-scenarist, impreuna cu James Gray. Acestuia din urma, proiectul ii vine ca o manusa. Din nou, ca in precedentele „The Yards” (2000) si „We Own the Night” (2007), in centru e comunitatea, care isi reclama dreptul de a dicta alegerile individuale ale membrilor ei, pe baza unui set de reguli al carui principal imperativ e conservarea starii de fapt.

Pe de o parte, colegii lui Frank (Billy Crudup) dintr-o sectie de politie din Brooklyn ii impun acestuia din ce in ce mai multe conditii, toate indepartandu-l din ce in ce mai tare de fratele sau, Chris (Clive Owen), proaspat eliberat din inchisoare. Lui Frank i se tot zice ce sa faca, iar acesta, pana la un punct, se executa. De partea cealalta a baricadei, lui Chris i se propun noi si noi lovituri. Oricat s-ar impotrivi acesta, comunitatea are castig de cauza. La final, si unul, si celalalt parasesc aceasta paradigma, nemultumindu-si semenii. Fiecare din cei doi frati se sacrifica de dragul celuilalt, parasind mediul caruia ii apartin prin doua demisii, una propriu-zisa – Frank abandoneaza cariera de politist, cea de-a doua simbolica – Chris se sustrage carierei infractionale tocmai prin intermediul unei infractiuni, una pentru care stie ca va fi pedepsit.

Ce e mai cu seama interesant e ca regizorul francez nu adauga aproape deloc sclipici acestui lumi altfel destul de gri. Cu exceptia primei scene, in care o poanta politically incorrect e urmata de o descindere in forta a politiei, personajele sale nici nu sunt filmate in prim plan, rostind genul de replici memorabile pe care le spun de obicei infractorii in filme atunci cand li se dedica prim planuri, nici nu au curatenia aia fizica si morala a unor actori ca scosi din cutie care intamplarea face ca acum joaca roluri de mafioti. De pilda, Frank are mai multe pete in trecutul sau, si niciuna nu e genul de pata pe care, daca te uiti la ea in soare, nici n-o vezi. Exemplul cel mai evident e relatia lui cu Vanessa (Zoe Saldana), pe care a parasit-o pentru ca nu se facea sa fie vazut cu o partenera de culoare. Sotia lui Chris, pe de alta parte, e o prostituata narcomana, si singura concesie pe care o face Canet e ca in rol o distribuie pe Marion Cotillard (la fel cum rolul Natalie ii revine lui Mila Kunis, al carei botic de pisicuta nu prea o califica pentru partitura cu pricina).

Daca „Blood Ties” introduce ceva nou in cinema-ul de actiune (daca nu cumva in cinema in general, cel putin dupa stiinta mea), acel ceva e ceea ce s-ar putea numi flashback-ul comun. Dupa ce tocmai a ucis cu sange rece trei oameni in cadrul unui jaf, lui Chris i se propune sa participe la o noua lovitura, moment in care, pe acorduri ale formatiei Cream, incepe sa se deruleze flashbackul, care ocupa mai intai un pic mai mult de jumatate de ecran, apoi intreg cadrul (e una din rarele situatii cand montajul filmului impresioneaza pozitiv). Il vedem, astfel, pe Frank, cu multi ani in urma, tradandu-l pe Chris, care e prins de politie in timpul unei spargeri. Flashbackul e urmat de o scena in care Frank i se destainuie lui Vanessa, undeva pe niste stanci, la ocean. Evenimentul, se intelege, ii va fi marcat pe amandoi: pentru Chris, e inceputul unei lungi cariere de infractor si al unei relatii conflictuale cu oamenii legii, pentru Frank, marcheaza alegerea taberei opuse si un sentiment de culpabilitate care va determina alegerile lui ulterioare (printre altele, demisia din politie, singurul mod de a-si acoperi fratele). Iata o situatie in care acelasi procedeu face ca un film sa fie concomitent extrem de conventional din punct de vedere narativ (e faimosul „circle of being” al lui Syd Field, autoritate necontestata in materie de indrumare practice pentru scenaristi) si totusi, daca nu revolutionar, cel putin relevant din punct de vedere istoric.



Ipocrizie si elan patriotic: „Friends with Benefits” de Will Gluck

Nu trec cinci minute din acest „Prietenie cu folos”, ca unul din personaje isi si expune revolta fata de genul comediei romantice, unul din care filmul lui Will Gluck face indubitabil parte. E o luare de pozitie care va fi repetata ulterior, integrarea acesteia in context fiind de fiecare data la fel de fortata. Trebuie, nu trebuie, cand Dylan (Justin Timberlake), cand Jamie (Mila Kunis) se lanseaza in ironii care mai de care mai acide fata de filmul siropos. Ce trebuie noi, spectatorii, sa intelegem e ca „Friends with Benefits” e orice, numai o comedie romantica obisnuita nu, si ca protagonistii sai nu au nimic in comun cu cupluri precum cel consacrat de Meg Ryan si Tom Hanks in filmele lui Nora Ephron (pe care personajul lui Kunis o ia in balon).

Ceva diferente cu siguranta exista. Prima si cea mai evidenta e ca Jamie, si nu numai ea, injura ca un birjar. Pe cat de aseptice din punct de vedere lingvistic sunt majoritatea comediilor romantice de la inceputuri pana in prezent, pe atat de incarcat imprecativ e filmul lui Will Gluck. Cel mai probabil, asa s-a si dorit, ca frecventa vocabulei „fuck” si a derivatelor sale sa furnizeze un zgomot suficient de mare pentru a dezlipi o eticheta pe care, de altfel, filmul o merita din plin. Argoul are rolul de a dinamita adevaratul mandat al filmului, mecanismul cel mai rudimentar prin care aceasta se realizeaza fiind simpla alaturare a injuraturii cu obiectul injurat („bullshit Hollywood cliché”).

O a doua diferenta majora e data de frecventa si durata scenelor de sex. Filmate de un operator care ar trebui sa primeasca Oscarul pentru pudoare, secventele care au loc intr-un pat si depind de doi ocupanti sunt destul de multe si dureaza mai mult decat scenele normale de sex din filmele care nu sunt porno. Bine, ele nu sunt niciodata foarte serioase, nimic nu e vreodata serios pana la capat in sitcom sau in comedia romantica. Poate sa crape pamantul, fara o poanta care sa marcheze momentul nu prea se poate. Asa si in filmul lui Will Gluck, Dylan si Jamie fac sex mai des decat se spala pe cap, dar e un sex cu accente de stand up, adica mai mult se rade decat se presteaza. Is it possible to laugh while fucking? Iata o intrebare atribuita muzicianului Frank Zappa careia filmul ii furnizeaza un raspuns.

Impreuna, ocarile si sexul sunt doua erezii necesare, dar nu suficiente pentru ca „Prietenie cu folos” sa poata fi pozitionat ca o comedie romantica total atipica. Dat fiind ca filmul e asa cum e, iar termenul de referinta real al spectatorului mediu nu poate fi modificat, solutia pe care Gluck a gasit-o a fost de a crea un termen de referinta secund, unul imaginar, de data aceasta. Din cand in cand, Dylan si Jamie se uita la un DVD. E un film in film si un spoof in care ridiculizat e un intreg gen. Fata de aceasta parodie, „Friends with Benefits” e mai destept decat teorema lui Fermat. Ingenioasa, potlogaria consta in coborarea stachetei pentru a pune in valoare atletul. 

BRANDINGUL DE TARA LA APOGEU

Ea e headhunter, el e art director si totodata tinta ei. Ea il convinge pe el sa accepte slujba propusa, el o persuadeaza pe ea sa-i devina iubita, in urma unei discutii care decurge dupa principiile clasice ale unei sedinte de vanzari. Pentru a o convinge pe Jamie, Dylan ii prezinta acesteia toate avantajele pe care sexul le presupune (si numai avantajele). Inainte de a incheia contractul, vanzatorul si cumparatorul isi expun, din nou, raspicat, conditiile. De indata ce cad de acord, se semneaza (adica cei doi pun mainile deasupra unei Biblii electronice si spun „Jur”), astfel ca, dupa minute bune de negociere, contractul poate intra, in sfarsit, in vigoare.

In cadrul acestei activitati recreative, doua culturi se confrunta. El e din Los Angeles, vazut aici ca fiind un centru al mioritismului american (mai mult verde, spatii largi, oameni mai cumsecade care nu se grabesc niciodata), ea e din New York, unde toata lumea injura, se grabeste sau si una, si alta. Ea ii arata lui Rockefeller Plaza, Brooklyn Bridge si Times Square, unde se intampla sa aiba loc un flash mob (fenomen de care el, autor al unui blog cu milioane de vizitatori pe luna, stia doar din auzite pana atunci), el ii arata ei plaja si literele gigantice de pe dealul Hollywood. Trebuie sa fii nebun sa nu vrei sa te muti in New York, ii explica la un moment dat Jamie lui Dylan, si cam asta ar trebui sa credem si noi, judecand dupa cum arata New York-ul in filmul lui Gluck. Toate imaginile in care apar orasele de bastina ale celor doi arata ca si cum ar fi fost platite de primariile aferente sau de Ministerul american al turismului. E un PR mai mult sau mai putin interesat, caruia i se adauga proslavirea marilor companii americane (ce e valabil pentru New York, e valabil si pentru revista GQ – n-ai cum s-o refuzi, daca esti intreg la cap), discutiile despre ce inseamna sa fii american, respectiv simbolul suprem al americanismului, adica steagul national, aninat in cazul de fata de o barca americana din anii ’30.

Ideea e ca America e grozava, oriunde te-ai duce, ca poti gasi o slujba chiar si pe timp de criza, ca odata cu slujba, poti gasi si Dragostea Adevarata si ca toate astea impreuna dau cu totul altceva decat o comedie romantica sau, Doamne fereste, un bullshit.