Divergent – Manualul de distopie, clasa a XIIa

DIVERGENT

Desi muzica e compusa de Junkie XL, nu prea am avut parte, in timpul acestei ecranizari dupa un roman de Veronica Roth, de a little less conversation.

Cel putin trei din probele pe care eroii lui Divergent trebuie sa le treaca prilejuiesc rostirea sintagmei You have to face your worst fears. Tris (Shailene Woodley) are frica personajului interpretat de Tippi Hendren in The Birds, in timp ce Four (Theo James) sufera de fobia personajului lui James Stewart din Vertigo. In ceea ce ma priveste, si eu am luptat din greu cu proprii mei demoni, unii deloc hitchcockieni: in stanga am avut trei domnisoare care au conversat intruna (de altfel, in ciuda oricarei evidente, una dintre ele si-a instiintat telefonic mama sale ca se afla in imposibilitatea de a vorbi), in randul din spate, un anumit crainic radio i se tot confesa periodic, de la un scaun gol distanta, unei anumite senior editor port.ro, iar in dreapta mea era colega Loredana Ghidarcea, ai carei cercei zornaitori nu prea obisnuiesc sa taca.

Din drepturile de autor pe fraza Lets get ready to rumble!, prezentatorul american Michael Buffer a castigat peste 400 de milioane de dolari. Tocmai de aceea, nu inteleg de ce nu inregistreaza nimeni expresiile You have to face your worst fears sau I’m not gonna let that happen, aceasta din urma spusa de catre un ins protector unei persoane de sex feminin care a fost amenintata cu concedierea, bataia sau gadilatul. Sunt sigur ca s-ar face bani frumosi din asta.

La cum sunt filmate unele din scenele cu impuscaturi ale filmului, personajele ar putea la fel de bine sa tina in mana, in loc de traditionalul pistol futurist, un sapun Cheia, un inbus de la IKEA sau o legatura de leustean: oricum nu se vede nimic.

Oamenii viitorului sunt impartiti, in filmul lui Neil Burger, in cinci caste. In cadrul unui ritual de trecere destul de primitiv (candidatii lasa sa cada un strop de sange intr-un bol), tinerii aleg din ce casta sa faca parte. Tris nu prea ar vrea sa faca parte din nicio casta, drept urmare, te astepti sa nu aleaga nimic (iar aceasta non-alegere a ei sa duca la izgonirea ei din Chicago-ul utopic cvadri-cameral, undeva unde ar urma sa puna bazele unei noi ideologii, cu revolutia ei aferenta). Refuzul ei ar fi insemnat insa ca filmul sa fie vaduvit de foarte multe scene in care se practica nobila disciplina a parkour-ului, asa ca Tris alege factiunea care ii e ei cea mai simpatica: cea a fortelor de ordine.

Intr-o distopie care nu prea e distopie (adica perspectiva unui asemenea viitor nu e chiar atat de infricosatoare, doar rotatia castelor lasa un pic de dorit), activitatea principala a acestor jandarmi e cataratul pe cladiri si saritul in si din trenuri in timp ce acestea sunt in miscare.

Tris are ghinionul de a fi un pic mai complexa decat semenii ei unidimensionali, ceea ce o face divergenta, adica periculoasa. In esenta, ea are de suferit de pe urma faptului ca e altfel decat ceilalti. Mitului alesului, al celui care, adesea pe fondul unei predispozitii, e chemat de o instanta superioara, indiferent care, pentru a-si mantui semenii (Matrix), Divergent ii opune mitul marginalului, a celui care schimba fundamental societatea tocmai prin aceea ca e diferit, ceea ce probabil ca suna destul de bine pentru adeptii curentului emo, atatia cati mai sunt, sau pentru hipsteri, definiti tocmai prin opozitia fata de majoritate. De fapt, nici nu trebuie sa faci parte din vreo subcultura pentru ca Divergent sa vorbeasca pe limba ta, adica pe Neinteleseza: ajunge sa fii tanar.

Altfel, e interesant ca personajele negative fac aproape toate parte din casta Eruditilor. Aparent, nici in viitor, inteligenta nu va fi din cale afara de cool in ochii celor multi; noi sarim, nu gandim.

Cand Tris o intreaba pe Jeanine (Kate Winslet) daca e de parere ca natura umana e un rau care trebuie combatut, iar aceasta ii raspunde ca da, mai multi spectatori mandri de umanitatea lor au raspuns prompt cu Ooo-uri dezaprobatoare. Pe aceia, ii banuiesc ca ar face si ei parte dintr-o factiune, daca nu cumva sunt de-a dreptul roboti.

Din punct de vedere narativ, filmul se blocheaza undeva la inceput. Tris trebuie sa aleagao tabara, in ceea ce constituie prima proba a filmului. O data intrata in factiunea Neinfricatilor, pe aceasta o asteapta o gramada de alte probe: primul salt intr-un tren in miscare, primul salt de pe un bloc, prima lupta din ring, Four exerseaza aruncatul cu cutite in timp ce ea serveste drept tinta si trebuie sa stea neclintita, dupa care urmeaza: a doua lupta din ring, cucerirea unei redute (capture the flag), prima lupta cu fricile ei, lupta cu fricile lui, care e totodata proba finala. Toate aceste probe se intind pe aproape intreg parcursul filmului. In tot acest timp, Tris arata semne de gandire independenta, dar cu masura. De la alegerea initiala (a intra intr-o factiune), trecand prin incercarile ei disperate de a urma aceasta alegere pana la capat (excluderea din factiune, evitata cu orice pret), Tris nu e niciodata altcumva decat obedienta. Cand totusi e rebela, rebeliunea ei e una prin excelenta conformista, adica regulile care guverneaza sistemul nu sunt niciodata puse la indoiala. Sistemul devine fundamental rau doar atunci cand oamenii rai dintr-o factiune incearca sa-i elimine pe oamenii buni din alta factiune, care se intampla sa fie cea a parintilor ei, ceea ce oricum se intampla extrem de tarziu, adica in ultima jumatate de ora a acestui film de peste 140 de minute.

Pana atunci, toate aceste probe functioneaza ca un preludiu prea lung, care nu au cum sa nu te piarda pe drum deoarece e clar ca, mai devreme sau mai tarziu, Tris va chestiona status quo-ul (si cel mai probabil va reusi sa-l si schimbe). Explicatia expozitiunii imposibil de lungi sta in faptul ca filmul nu e, de fapt, un action futurist al carui act doi incepe la final, ci o drama de liceu cu epilog. S-o fi petrecand Divergent in viitor, dar asta nu schimba faptul ca avem de-a face cu foarte multi tineri care concureaza unul impotriva celuilalt intr-o structura de invatamant, cu bullies si aliati, cu profesori buni si profesori rai, cu o zi de absolvire in care cei buni primesc coronita, iar cei rai sunt pedepsiti. Graduation day vine cu putin inainte de generic, ceea ce e extrem de tarziu pentru un SF (si firesc pentru un teenage movie), dar asta nu face din Neil Burger un repetent. Fara sa straluceasca, filmul sau are o calitate cu care nu multe distopii recente se pot lauda: e ne-penibil.

Advertisements


Oda pentru o para malaiata: „Dincolo de limite” de Neil Burger
June 2, 2011, 1:40 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura | Tags: , , , ,

Ce am face daca, fara nici un efort sau sacrificiu, am deveni deodata geniali, cum am folosi atunci noile noastre aptitudini? E o intrebare la care, in limitele genului, incerca sa ne dea un raspuns „Phenomenon” din 1996. Personajul principal, interpretat, in acel film de familie, de John Travolta, alegea sa isi puna neobisnuita capacitate cognitiva in slujba comunitatii. Daca acelasi lucru s-ar fi intamplat intr-un film porno, probabil ca si-ar fi investit energiile in ticluirea de noi artefacte copulative; daca ar fi fost un rapper de culoare, ar fi construit cea mai inalta masina cu cele mai performante suspensii sau tinichelele de atarnat la gat care nu ruginesc s.a.m.d. „Limitless” al lui Neil Burger nu e nici de familie, nici pentru adulti. E la mijlocul distantei, adica un fel de porno intelectual care nu se adreseaza in mod special vreunei categorii etnice sau de varsta, dar care le va merge cu siguranta la inima lenesilor.

Scriitor fara opera dotat cu o inteligenta in cel mai bun caz medie, Eddie Morra (Bradley Cooper) devine un astfel de personaj exceptional. Ridica intrebari doua aspecte: cum ajunge sa fie un geniu si ce face el cu aceasta genialitate. Precum in „Phenomenon”, meritele sale in multiplicarea propriului IQ sunt nule. Tipul pur si simplu inghite o pastila. E pestisorul de aur, echivalentul adult al fanteziilor din primii ani de scoala, cand vlastarele tinere viseaza la metode de invatat instantanee (si bineinteles pasive). E o golanie, iar modul in care eroul se serveste de ea e in egala masura golanesc.

Primul lucru pe care il face e sa-si termine cartea, dupa care se pune pe facut bani. Mai intai in cazinouri, prin vechea metoda Rainman, apoi pe Wall Street. Dupa ce face suficient de multi bani (nu se stie de ce, pentru ca de ei nu prea pare sa se bucure), trece mai departe: la politica. Morra se pregateste sa devine senator de New York si apoi presedintele Americii. In tot acest rastimp, nu are nici un fel de remuscare si nimeni nu ii reproseaza nimic, asa ca poate sa se bucure de noile sale talente si de viitorul sau luminos dupa pofta inimii.

Inteligenta lui Eddie e vazuta ca fiind cel mai marfa lucru posibil, un fel de upgrade pe care toata lumea l-ar cumpara, daca ar putea. Cand isi ia pastila, primul lucru care se intampla e ca i se largeste campul vizual. Dintr-o privire, tipul vede pur si simplu mai mult, ca si cum ar lipi mental mai multe perspective. La ce foloseste asta? Lui, la nimic, dar fara triserii precum aceasta nu se poate: Cooper nu e un actor suficient de versatil pentru a juca inteligenta, si chiar daca ar reusi, Burger nu e un regizor suficient de versatil sa-l filmeze.

FRATELE CEL MARE SI REGIZORUL CEL MIC

In consecinta, nu il vedem doar pe Morra cum se dopeaza, s-a considerat probabil ca nu e de ajuns. Ci il vedem la raze X, urmarim efectiv pastila cum se duce pe gat si trece prin tractul digestiv. Sunt trucuri de tip „CSI”, care satisfac apetitul pentru savantlacuri hi-tech si reafirma, concomitent, faptul ca filmul e cat se poate de nou; oameni care iau pastile si atat puteam vedea si pe vremea lui Bogart si Gary Cooper.

Largirea perspectivei sau imaginea-radiografie sunt doar cateva dintre artificiile vizuale ale filmului. Burger ineaca in culoare cadrele in care eroul e sub efectul pastilei, de parca ochii lui Eddie ar fi un televizor caruia drogul ii regleaza saturatia. Cand isi scrie cartea, in camera protagonistului ploua cu litere stralucitoare. N-om fi toti destepti ca el, dar tind totusi sa cred ca am fi priceput de unde provine creativitatea si fara slovele care cad din cer, si fara omniprezentul voice over, care explica de-a fir a par ce se intampla si cand cineva respira. In sfarsit, din cand in cand, protagonistul se dedubleaza. Ca sa intelegem cat de rapid gandeste sau cat de eficient e, vedem exact atatea versiuni ale lui cate a considerat Burger ca incap in cadru fara sa-l inghesuie prea mult.

Camera trece prin tot felul de lucruri prin care in mod normal n-ar avea cum sa treaca si ajunge acolo unde in mod normal nu ar avea unde sa ajunga. E ca si cum un adolescent s-ar fi jucat cu un aparat cu un zoom puternic precum Fat-Frumos cu buzduganul: dintr-un punct fix (punctul 1), zoom-ul este utilizat la maxim, dupa care acel punct 2 devine punctul 1, punctul 3 devine punctul 2 si asa mai departe. In generic, trecem din masina in masina, prin zeci de lunete si parbrizuri, mai departe si mai departe, pana nicaieri. Filmul lui Burger arata o gramada de chestii, dar nu spune absolut nimic.