Occupy Hollywood: „In Time” de Andrew Niccol

Ca distopie, „In Time” pacatuieste in primul rand prin aceea ca realitatea pe care o descrie difera prea putin de cea in care traim noi acum. Acel unic aspect care transforma acest film de actiune, cu urmaririle si impuscaturile lui de rigoare, intr-un SF este ca banii, asa cum ii stim noi, vor fi inlocuiti, in viitor, de timp. Pentru orice, se va plati cu timp, adica ani, ore, minute sau secunde, in functie de valoarea produsului cumparat. La sfarsitul programului, muncitorii sunt platiti cu timp, creditele bancare se platesc in timp, tot ceea ce se poate cumpara, se cumpara cu timp, chiar si prostituatele (care ofera si promotii – o ora la pretul a 10 minute).

Nici maniera in care personajele se raporteaza la realitatea in care traiesc, una cat se poate de moderna, nu ajuta foarte mult. O buna parte din secretul succesului unor filme precum „Logan’s Run” sau „Soylent Green” statea in aceea ca eroii lor incepeau prin a fi perfect integrati, dandu-si seama de monstruozitatea mecanismului social-politic din care fac parte (si invatand cum sa il infrunte) abia pe parcurs. Or, de la bun inceput, Salas e cu capsa pusa, revoltandu-se impotriva sistemului cu tafna elevului care trebuie sa poarte uniforma.

De indata ce are ocazia, scopul lui nu e doar sa-si imbunatateasca situatia, ci sa salveze lumea, nici mai mult, nici mai putin. „I’m gonna take them for everything they got. I’m gonna make them pay”, isi jura el la un moment dat, unde prin „them” se intelege „stapanii lumii” din discursurile moderne paranoic-subversive, sau bancherii, sau iudeo-masonii (depinde cine se uita). Punand mana pe o resursa importanta de timp si redistribuind-o semenilor sai, Salas face ceea ce cer acum protestatarii care ocupa pietele marilor orase, in lupta impotriva unui dusman difuz, pe care nici ei nu-l pot defini prea bine decat prin raport cu propria persoana. Personajul negativ e oricine e mai bogat decat sunt eu insumi, iata fantasma colectiva de care „In Time” se serveste si pe care o exploateaza. Facand ca actiunea filmului sa fie atat de apropiata de ceea ce chiar se intampla in lume acum, scenaristul Andrew Niccol intretine intentionat o confuzie: creatia sa e in primul rand un statement politic, si abia apoi un film.

JUSTIN TIMBERLAKE WILL RETURN

De indata ce da de bani, Salas cel dintr-un viitor atat de asemanator cu al nostru se metamorfozeaza intr-un personaj fictiv dintr-un trecut la fel de imaginar (Razboiul Rece cinematografic), si anume James Bond din romanele lui Ian Fleming si din filmele produse de Saltzman si Broccoli: se cazeaza intr-un hotel scump, bea sampanie la barul hotelului, merge la cazino. Ca in mai multe dintre filmele Bond („Goldfinger”, „Thunderball”, „For Your Eyes Only”, „Octopussy”, „Casino Royale”), acolo, la masa de joc, il intalneste pe negativ. „Nu cred ca ne cunoastem, domnule…”, ii spune atunci acesta. „Salas. Will Salas”, raspunde James Bond-ul SF jucat de Timberlake.

In timpul partidei, Salas afla ca viitorul sau inamic nutreste simpatii naziste, diferite fata de cele ale lui Blofeld din „On Her Majesty’s Secret Service” doar prin aceea ca Weiss (Vincent Kartheiser) nu doreste sa creeze o rasa superioara, ci se multumeste cu simplul fapt de a face parte din ea. Cu banii castigati, isi cumpara o masina decapotabila retro, foarte asemanatoare cu Aston Martin-ul din „Goldfinger”, cu care goneste pe serpentine, catre casa negativului. Ca in mai multe filme Bond, se indragosteste de fiica acestuia, si tot ca in mai multe filme Bond, fiica negativului se va alia cu el, ajutandu-l sa lupte impotriva tatalui ei.

O ultima asemanare e aceea ca Justin Timberlake are cam la fel de multa indreptatire sa se cheme actor precum meteoricul George Lazenby, Bond-ul din 1969. Multumita lui, filmul are ceva din tampenia filmelor cu Elvis din anii ’50 si ’60, un alt caz nefericit de reconversie profesionala.

Singura diferenta dintre filmele cu Elvis si cele cu Justin Timberlake este ca oricare dintre cele 31 de filme ale Regelui ne pare infinit mai ridicol acum decat va fi fost la momentul lansarii. Peste 50 de ani, daca nu cumva mai devreme, intre „In Time” sau „Friends With Benefits” si „Fun In Acapulco” sau „Girls! Girls! Girls!” nu va mai fi nici o diferenta.

Advertisements


Determinismul pe intelesul tuturor: „Mr. Nobody” de Jaco Van Dormael

Daca serialul de televiziune „Seinfeld” introducea, in lumea sitcom-ului american, notiunea ca poti face umor despre nimic, acest film cu Jared Leto in rolul principal incearca sa faca exact contrariul. Tot ceea ce regizorul si scenaristul Jaco Van Dormael crede ca merita spus despre viata, predestinare, dragoste si moarte, omul incearca sa ne spuna. Ii ia mai bine de doua ore, dar reuseste. Problema e ca ceea ce gandeste el despre viata, predestinare, dragoste si moarte e de o platitudine pe masura propriei sale ambitii.

Un om poate avea o sumedenie de vieti, in functie de alegerile pe care le face. Oricine are in fata un numar infinit de posibilitati. In viata, nu exista alegeri bune si alegeri rele. Pur si simplu, fiecare alegere deschide drumul unei vieti diferite”. Asta a declarat Van Dormael despre filmul sau, si tot asa si arata acest „Domnul Nimeni”, ca si cum vine din universul interior al unui om in al carui vocabular intra sintagme precum „in viata e asa si pe dincolo”. Aceste panseuri ale sale despre alegeri si ce presupun ele sunt reprezentate prin metafore precum calea ferata care se bifurca, intersectiile, indicatoarele stradale sau datul cu banul, si sunt filmate in toate modurile posibile si imposibile.

Imaginea sepia, slowmotion-ul, tehnicile moderne ale documentarului (ajutat de simulari 3D, personajul lui Leto se apuca sa ne spuna, din cand in cand, cum sta treaba cu Universul), pe repede inainte clasic (toate elementele din cadru inainteaza accelerat si cu aceeasi viteza), pe repede inainte atipic (in timp real, indragostitii se imbratiseaza patimas, in timp ce tot restul lumii se misca in jurul lor cu o viteza ametitoare), pe repede inapoi, urmarirea peste mari si tari a unui obiect anodin (frunza si picatura de ploaie, rude bune cu fulgul din Forrest Gump), toate se succed cu sargul cu care un elev mediocru insira, cu liniuta de la capat, ce-si mai aminteste din ce a tocit in ajun.

MICUL GANDITOR

Aceasta cea mai scumpa productie belgiana din toate timpurile se bazeaza pe trei filoane narative, toate avandu-l in centru pe acelasi Nemo Nobody (Leto). In debutul filmului, vedem in galop cele trei finaluri adiacente, precum si cateva variatii. Cu o singura exceptie, Nemo moare de fiecare data. Singurul Nemo care supravietuieste ajunge la varsta venerabila de 118 ani; printr-un artificiu (o sedinta de hipnoza, respectiv un interviu), el e cel care deapana povestea. O poveste inchipuita, nu intamplata, aflam in final. In ciuda faptului ca toate dezvoltarile au la baza obsesiile amoroase ale protagonistului si sunt punctate de dese meditatii despre spatiu, timp si materie, toate s-au petrecut in mintea unui baietel de numai noua ani si timp de numai cateva secunde.

Nevoit sa aleaga intre tatal si mama sa, baietelul isi trece in revista posibilitatile. In acele cateva secunde, in functie de parintele ales, se deruleaza trei povesti de dragoste, doua dintre ele cu finaluri multiple. Pe fundalul acestora, avem parte de ceva SF cat se poate de conventional (un viitor populat de autostrazi suspendate, in care Marte devine destinatie turistica si metroul circula ceva mai repede), de sageti trimise in directia industriei media, mai precis a reality show-urilor, la fel de vulgare in viitor precum sunt acum, ba chiar si de o tentativa de critica a societatii de consum (zgarcenia eroului determina relocarea unei fabrici intr-o tara unde mana de lucru e mai ieftina). Puseul stangist prepuber se explica prin aceea ca, mai degraba decat altceva (romance, SF, bildungsroman cinematografic), filmul e de fapt un monument pe care Van Dormael si-l ridica siesi. Propriile lui conceptii (ale lui ca om, nu ca cineast) sunt atat de importante, incat meritau sa li se dedice un film. Aceste idei sunt legitimate, printre altele, de recursul la teze stiintifice intens popularizate (teoria haosului si Big Bang-ul sunt exemplele cele mai evidente), respectiv de citatul din spiritualitati exotice. „Un singur fulg poate fi de ajuns sa incline frunza de bambus”, chestia asta o auzim, dar o si vedem – fulgul cade pe frunza, frunza se scutura. Aproape toate comparatiile, ipotezele sau reveriile protagonistului ni se impartasesc prin voice over, dar le vedem si exemplificate. „Poate parintii tai nu s-au intalnit niciodata. Poate tatal tau a murit intr-un accident la sanius. Poate spermatozoidul din care provii nu si-a facut treaba”, ii spune Nemo cel batran unui Nemo ceva mai tanar, si de indata tatal si mama trec nepasatori unul pe langa celalalt, un baiat se izbeste de un copac si un spermatozoid isi da duhul.

Totul e ca noi sa intelegem fiecare particica din pretiosul bagaj de cunostinte pe care Van Dormael il asterne la picioarele noastre. Aceasta intelegere trebuie sa aiba loc acum, in lumea reala, filmele se vad de obicei o singura data si cum le vezi atunci, asa ti le amintesti. Mortul de la groapa nu se mai intoarce, asta e valabil si in ceea ce-l priveste si pe Van Dormael, care a avut o sumedenie de optiuni si a ales. Asa cum el insusi ne invata, in viata nu exista alegeri bune si alegeri rele.

Filmul, pe de alta parte, e cu totul alta mancare de peste.

 



Supererou din intamplare: „Green Lantern” de Martin Campbell

“Brightest day, blackest night, no evil shall escape my sight.

Let those who worship evil’s might

Beware my power, green lantern’s light!”

In peisajul ecranizarilor de benzi desenate cu supereroi, „Green Lantern” face nota aparte din doua motive: protagonistul are propria sa poezioara, pe care o recita cand e lupta mai apriga, iar ca erou, e doar unul din cei foarte multi asemeni lui.

Exista 3600 de inele cu proprietati magice si 3600 de alesi, care fac parte din 2,3 milioane de specii. Dintre acestia, doar unul e om (Hal Jordan, interpretat de Ryan Reynolds). Si totusi, toate celelalte Lanterne verzi pe care le vedem au doua picioare pe care stau, doua maini cu care gesticuleaza si apuca, ochi cu care vad, un nas cu care respira si o gura cu care vorbesc. Cei care au creat aceasta oranduiala si vegheaza ca ea sa fie respectata sunt si ei umanoizi, doar ca au teasta mai mare, semn al unei inteligente active, si pielea zbarcita, ca pentru a-si arata varsta. In sfarsit, corpul personajului negativ e ca de insecta la inceput si creste intr-un ce indefinibil pe masura ce numarul victimelor sale sporeste. Capul ramane, insa, la fel: ca de mumie, adica ceva care a fost odata uman.

Cat despre modul in care cohorta asta de extraterestri actioneaza sau gandeste, si acesta ne este cat se poate de familiar. Cu cat am vazut mai multe filme americane pana acum, cu atat il stim mai bine.

Preocuparea ei principala este sa duca pana la ultima lor suflare lupta dintre bine si rau. Ce inseamna exact victoria binelui si cum se intampla ca fiinte din alte galaxii sa aiba exact aceleasi notiuni ca noi despre ce inseamna binele si raul, asta nu ni se mai explica.

Nu intelegem de ce, dar pricepem destul de bine cum. In limitele rescrierii etice pe care „Lanterna” o opereaza, raul inseamna frica, iar binele, vointa sau curajul. Precum tricourile la un meci de fotbal, rolul de diferentiator il joaca culorile. Drept urmare, frica e reprezentata prin culoarea galbena (deloc intamplator, „yellow” in limba engleza are si sensul de „las”), in timp ce curajul e verde. Cele 3600 de inele ale lanternelor sunt verzi, lanternele insesi au uniforme verzi, emanatia misterioasa cu care se apara sau ataca e la randul ei verde. Cand se vad nevoiti sa infrunte raul cu armele sale, ajunge sa inlocuiasca inelele verzi pe care le poarta cu unele galbene, si gata!, lupta e ca si castigata.

PRODUSUL VERDE

Piloti de avioane de lupta pentru care zborul pare o activitate secundara (important e sa spuna ei chestii smechere in timp ce isi doboara inamicii), protagonisti pe care ii apuca blocajele psihice in cel mai prost moment cu putinta, instructii militare tinute de un comandant sadic, discursuri mobilizatoare recitate de un conducator de osti, intampinate cu entuziasm unanim de o armata care porneste cu sansa a doua, pizma pe care i-o poarta tocilarul tanarului chipes, bine facut si cu lipici la fete sau negativul care devine rau pentru ca nu a fost iubit destul de tatal sau, toate sunt colportate acum intr-un peisaj inedit: in spatiu, si asta ar trebui sa fie de ajuns. Supereroul e capitanul echipei de fotbal american, inamicul sau e nerd-ul, miza e cea mai frumoasa fata din liceu, ce daca in schema intra prima intalnire cu o civilizatie extraterestra sau destinul insusi al omenirii?

Oricat de in toi ar fi lupta si oricat de mare miza, totul atarna de existenta unei femei. Mai devreme sau mai tarziu, protagonistul trebuie sa aleaga intre cea care i-a picat cu tronc si intregul cosmos. In cele din urma, si femeia, si lumea sunt salvate, dar, cumva, aceasta prima alegere, a femeii in detrimentul universului, pare de fiecare data alegerea de bun simt, ceva absolut normal.

Daca universul e salvat, aceasta se intampla deoarece negativul e energie pura, adica un concept nebulos rasarit din imaginarul new age, dar o energie sensibila la rachete si la alte lovituri fizice. Tot energie e si materia verde, doar ca ea e generata de puterea vointei din fiecare fiinta. Aceasta energie se duce in bateria centrala care alimenteaza lanterna, care alimenteaza inelul, care ii da eroului superputeri. Cand inelul nu isi mai face treaba, e pus la reincarcat, intocmai ca un telefon mobil.

In ciuda abundentei de verde, rezultatul e un 3D care nu prea e 3D si un film cat se poate de galben.



Pana la capat: „Never let me go” de Mark Romanek

Independent de calitatile sale propriu-zise, succesul acestei ecranizari dupa un roman de Kazuo Ishiguro depinde de puterea de adaptare a fiecarui spectator la cel putin doua modificari majore de pozitionare ale filmului insusi. Admitand ca intram in sala de cinema fara sa fi citit romanul lui Ishiguro si fara sa stim nimic despre filmul lui Romanek, suntem confruntati pe rand cu o drama, cu o distopie, apoi cu un film de dragoste. In cel putin doua din aceste ipostaze (de science fiction si de film de dragoste), „Never let me go” e la fel de bine integrat precum un calugar budist intr-un bar de strip-tease. In primul caz, trecerea de la un filon la altul se face printr-o serie de aluzii atat de fine incat necesita un efort considerabil pentru a le putea interpreta ca atare; finalul, pe de alta parte, e atat de evident, incat pare ca ne vorbeste nu protagonista, ci firma de PR careia i-a fost incredintata promovarea filmului. Ceea ce Kathy (Carey Mulligan) ne spune nu sunt cuvintele ei, ci o pastila care se cere inghitita, o colectie de slogane, morala, cum ar numi-o unii, adica ceea ce ar fi trebuit sa putem pricepe si singuri, dar mai sigur e sa ni se spuna. Impreuna, toate aceste contradictii fac un film pe cat de inegal, pe atat de captivant, condamnandu-l si salvandu-l in acelasi timp.

ELEVI MODEL

Kathy, Tommy si Ruth sunt elevi la o scoala englezeasca privata cu totul aparte. Atat in timpul cursurilor, cat si in afara lor, copiii de la Hailsham sunt tratati cu respectul rezervat indeobste sfintelor moaste. Nici vorba de severitate excesiva, de reguli absurde sau de pedepse demente, asa cum am vazut, bunaoara, in „If…” al lui Lindsay Anderson. Si totusi, cu cat grija cu care sunt tratati e mai mare, cu atat ne pare internatul mai sinistru. Intr-adevar, dupa ceva timp, cladirea si sistemul mai mare din care ea face parte isi releva adevaratul caracter: toti copiii sunt clone menite sa satisfaca cererea de organe vitale. Ceea ce, de indata ce devin adulti, incep sa si faca.

Exceptand aceasta extravaganta SF, lumea in care ei traiesc e una si aceeasi cu lumea noastra. Distopiile clasice au drept decor domuri suprasecurizate, orase subterane, ferite de aerul toxic sau de razele soarelui, planete straine, pe scurt, o realitate cu totul alta decat cea in care traim. In cel mai rau caz, o distanta temporala linistitoare ne despartea pe noi, cei din sala, de ei, cei de pe ecran. De data aceasta, apocalipsa morala are loc acum (sau in urma cu nu prea mult timp, povestea fiind plasata in anii ’70 si ’80), iar calaii sunt cu nimic diferiti de noi insine.

DESCHIS / INCHIS

Interesant in filmul lui Romanek e ca, desi sunt la randul lor oameni ca toti oamenii, Kathy, Tommy si Ruth isi asuma statutul de unelte si actioneaza ca atare. De la „Logan’s Run” sau „Soylent Green” la ecranizari precum „Fahrenheit 451” sau „1984”, odata ce descoperea, treptat sau brutal, monstruozitatea sistemului caruia i se supunea, protagonistul incerca din rasputeri, cu grade variabile de siretenie si succes, sa-l submineze. In fiecare dintre cazurile citate, reusita sau moartea erau singurele variante pe care le avea la dispozitie. Cateodata, rezistenta eroului ii aparea acestuia (dar si noua) ca o alegere care se impunea de la sine. Alteori, impotrivirea lui la rigorile unui status quo abrutizant era de fapt cea a eroului american tipic, care, oriunde ar fi (in timpul Razboiului Civil, in mall, la cumparaturi sau departe, in spatiu), tot un serif ramane.

Pentru Kathy, Tommy si Ruth, supravietuirea nu exista nici macar ca notiune. Impotrivirea lor in fata sistemului care ii condamna e zero, desi scaparea e cum nu se poate mai aproape: ajunge pur si simplu sa fuga, caci nimeni nu-i pazeste. Numai ca aceasta salvare ne pare la indemana doar noua, nu si lor. Regulile lumii in care ei traiesc elimina aceasta optiune, iar curajul romanului si al filmului e ca duc aceasta conventie pana la capat. In ceea ce constituie unica lor incercare de a-si schimba soarta, Kathy si Tommy dau ascultare unor zvonuri care ii indeamna nu sa puna la indoiala sau sa infrunte, ci doar sa fenteze establishment-ul, si asta pentru o scurta perioada de timp.

Aducand pe ecran acest sistem dintr-un trecut imaginar si veghind ca regulile sa-i fie respectate, Romanek infrange un sistem cat se poate real: pe cel de acum.



Oda pentru o para malaiata: „Dincolo de limite” de Neil Burger
June 2, 2011, 1:40 pm
Filed under: Articole publicate in revista Cultura | Tags: , , , ,

Ce am face daca, fara nici un efort sau sacrificiu, am deveni deodata geniali, cum am folosi atunci noile noastre aptitudini? E o intrebare la care, in limitele genului, incerca sa ne dea un raspuns „Phenomenon” din 1996. Personajul principal, interpretat, in acel film de familie, de John Travolta, alegea sa isi puna neobisnuita capacitate cognitiva in slujba comunitatii. Daca acelasi lucru s-ar fi intamplat intr-un film porno, probabil ca si-ar fi investit energiile in ticluirea de noi artefacte copulative; daca ar fi fost un rapper de culoare, ar fi construit cea mai inalta masina cu cele mai performante suspensii sau tinichelele de atarnat la gat care nu ruginesc s.a.m.d. „Limitless” al lui Neil Burger nu e nici de familie, nici pentru adulti. E la mijlocul distantei, adica un fel de porno intelectual care nu se adreseaza in mod special vreunei categorii etnice sau de varsta, dar care le va merge cu siguranta la inima lenesilor.

Scriitor fara opera dotat cu o inteligenta in cel mai bun caz medie, Eddie Morra (Bradley Cooper) devine un astfel de personaj exceptional. Ridica intrebari doua aspecte: cum ajunge sa fie un geniu si ce face el cu aceasta genialitate. Precum in „Phenomenon”, meritele sale in multiplicarea propriului IQ sunt nule. Tipul pur si simplu inghite o pastila. E pestisorul de aur, echivalentul adult al fanteziilor din primii ani de scoala, cand vlastarele tinere viseaza la metode de invatat instantanee (si bineinteles pasive). E o golanie, iar modul in care eroul se serveste de ea e in egala masura golanesc.

Primul lucru pe care il face e sa-si termine cartea, dupa care se pune pe facut bani. Mai intai in cazinouri, prin vechea metoda Rainman, apoi pe Wall Street. Dupa ce face suficient de multi bani (nu se stie de ce, pentru ca de ei nu prea pare sa se bucure), trece mai departe: la politica. Morra se pregateste sa devine senator de New York si apoi presedintele Americii. In tot acest rastimp, nu are nici un fel de remuscare si nimeni nu ii reproseaza nimic, asa ca poate sa se bucure de noile sale talente si de viitorul sau luminos dupa pofta inimii.

Inteligenta lui Eddie e vazuta ca fiind cel mai marfa lucru posibil, un fel de upgrade pe care toata lumea l-ar cumpara, daca ar putea. Cand isi ia pastila, primul lucru care se intampla e ca i se largeste campul vizual. Dintr-o privire, tipul vede pur si simplu mai mult, ca si cum ar lipi mental mai multe perspective. La ce foloseste asta? Lui, la nimic, dar fara triserii precum aceasta nu se poate: Cooper nu e un actor suficient de versatil pentru a juca inteligenta, si chiar daca ar reusi, Burger nu e un regizor suficient de versatil sa-l filmeze.

FRATELE CEL MARE SI REGIZORUL CEL MIC

In consecinta, nu il vedem doar pe Morra cum se dopeaza, s-a considerat probabil ca nu e de ajuns. Ci il vedem la raze X, urmarim efectiv pastila cum se duce pe gat si trece prin tractul digestiv. Sunt trucuri de tip „CSI”, care satisfac apetitul pentru savantlacuri hi-tech si reafirma, concomitent, faptul ca filmul e cat se poate de nou; oameni care iau pastile si atat puteam vedea si pe vremea lui Bogart si Gary Cooper.

Largirea perspectivei sau imaginea-radiografie sunt doar cateva dintre artificiile vizuale ale filmului. Burger ineaca in culoare cadrele in care eroul e sub efectul pastilei, de parca ochii lui Eddie ar fi un televizor caruia drogul ii regleaza saturatia. Cand isi scrie cartea, in camera protagonistului ploua cu litere stralucitoare. N-om fi toti destepti ca el, dar tind totusi sa cred ca am fi priceput de unde provine creativitatea si fara slovele care cad din cer, si fara omniprezentul voice over, care explica de-a fir a par ce se intampla si cand cineva respira. In sfarsit, din cand in cand, protagonistul se dedubleaza. Ca sa intelegem cat de rapid gandeste sau cat de eficient e, vedem exact atatea versiuni ale lui cate a considerat Burger ca incap in cadru fara sa-l inghesuie prea mult.

Camera trece prin tot felul de lucruri prin care in mod normal n-ar avea cum sa treaca si ajunge acolo unde in mod normal nu ar avea unde sa ajunga. E ca si cum un adolescent s-ar fi jucat cu un aparat cu un zoom puternic precum Fat-Frumos cu buzduganul: dintr-un punct fix (punctul 1), zoom-ul este utilizat la maxim, dupa care acel punct 2 devine punctul 1, punctul 3 devine punctul 2 si asa mai departe. In generic, trecem din masina in masina, prin zeci de lunete si parbrizuri, mai departe si mai departe, pana nicaieri. Filmul lui Burger arata o gramada de chestii, dar nu spune absolut nimic.