Fiind hipster, paduri cutreieram: „Prince Avalanche” de David Gordon Green

prince-avalanche-2

In anul 1987, aflam din insertul introductiv, in statul american Texas are loc o serie de incendii devastatoare. Un an mai tarziu, Alvin (Paul Rudd) si Lance (Emile Hirsch) participa la eforturile de reconstructie a zonei. Misiunea acestor oameni de bine este simpla: sa traseze cu vopsea galbena linia interupta, adica acel marcaj din mijlocul carosabilului care separa un sens de circulatie de celalalt. Pe masura ce se achita de aceasta sarcina, cei doi afla o gramada de lucruri unul despre celalalt, dar in acelasi timp se si redescopera (sau isi redescopera umanitatea, daca ar fi sa respectam formularea uzuala de trailer sau comunicat de presa). Cum se intampla aceasta mica minune? Incetul cu incetul, mai bine zis in slowmotion, respectiv pe acorduri de post rock si de folk alternativ, genuri care se intampla sa fie interpretate si ascultate de hipsteri, care se intampla sa reprezinte o insemnata parte din publicul festivalului de la film de la Sundance.

Slowmotion-ul are darul de a innobila orice actiune, oricat de oarecare, insa in cazul de fata satisface o nevoie, aceea de a obtine cel putin o ora si jumatate de film pornind de la un scenariu de 65 de pagini. Acesta e deja un factor de diferentiere destul de insemnat – in „Prince Avalanche”, nu se intampla nimic, ar putea carcoti unii, si cu greu ar putea fi contrazisi. Aceasta calitate a filmului, una la randul ei destul de relativa (intr-un fel arata nimicul in filmele lui Rohmer si cu totul altfel aici), nu este in acelasi timp si reprezentativa.

De ce e acest film alternativ? Pentru ca Alvin si Lance sunt ceea ce se cheama flawed characters. Pentru ca Alvin are o familie atipica sau disfunctionala (in alte filme de Sundance, asta poate insemna divort, separare, unul sau mai multi membri al familiei care fac parte din minoritatea LGBT sau, mai rar, moartea unei rude). Pentru ca, desi ambii pornesc dintr-un punct A si ajung intr-un punct B, parcurgand un asa-numit character arc, o fac intr-un decor mai putin intalnit in cinematografia mainstream (in sanul naturii) si printr-o serie de actiuni marunte, aparent nesemnificative (pusul si stransul cortului, preparatul mancarii, trasatul dungii galbene de vopsea). Pentru ca musteste de compatimire fata de cei doi, iar la final, te face sa parasesti sala de cinema 1. imbibat de Bune Sentimente, directionate difuz catre ceva ce ar putea fi definit ca fiind Intreaga Umanitate, dar si 2. plin de satisfactie in ceea ce te priveste – oricat de rau ai duce-o, tot esti cu o treapta deasupra fratilor tai de pe ecran. E un alternativ care arata suspect de asemanator cu mainstream-ul, avand insa un public mai putin amorf si cu asteptari mai clare; cum s-ar zice, se lucreaza pe un brief mai clar si cu un target mai bine stabilit.

Dat fiind ca, in filmul lui David Gordon Green, nu exista negativi, punctele A, enuntate extrem de clar inca de la inceput, ii fac pe cei doi destul de nesuferiti, lasandu-le in acelasi timp spatiu de manevra – au ce face in urmatoarele  90 si ceva de minute. Ajunsi in punctul B, si Alvin, si Lance trebuie sa devina genul de tipi de treaba cu care ai sta linistit la aceeasi masa, fara sa-ti fie teama ca o sa te plictisesti sau ca vei fi lovit cu ceva in cap. Dupa multe beri baute in ralanti si mult topait prin padure, cei doi reusesc sa atinga acest deziderat.

Direct din bromance-ul traditional, actorul american Paul Rudd face trecerea la bromance-ul alternativ, genul care „explores male bonding in a refreshingly genuine way”, dupa cum ne informeaza pagina de prezentare a filmului de pe site-ul festivalului Sundance. La inceput, personajul acestuia e fixist, ii inchide lui Lance casetofonul in timp ce acesta asculta rock, insista ca acesta sa nu dezlege rebusuri cu pixul si il dispretuieste pentru ca nu se pricepe exact la acele lucruri pe care se presupune ca nici publicul de la Sundance nu stie sa le faca (sa eviscereze un peste, sa monteze un cort, sa faca un nod). Trecand prin mai multe discutii in care cei doi vorbesc despre propriile lor sentimente, Alvin invata ca viata e la fel de frumoasa si fara reguli, iar Lance decide sa accepte statutul de tata. La final, se dovedeste ca viata in padure i-a imbogatit sufleteste pe amandoi, si pe samanatorist, si pe orasean, iar povestea zbenguielilor lor forestiere ne-a facut imbogatit sufleteste pe noi, asa cum se presupune ca ar trebui sa o faca un film ca acesta. Unul perfect pentru cei care au fost parasiti, pentru cei care vor deveni parinti inainte de vreme, dar si pentru toti ceilalti marginali ai lumii, unul arata ca si cum ar fi fost produs de un ONG care militeaza pentru Incluziunea Sociala a Tuturor.

Advertisements


Pasunisme: „Beasts of the Southern Wild” de Benh Zeitlin

04

Din lunga expozitiune care precede genericul, aflam care sunt personajele principale (micuta Hushpuppy si tatal ei, Wink), intram in contact cu comunitatea din care acestia fac parte (Bathtub, o asezare imaginara in mlastinile din Louisiana) si, cel mai important, suntem lasati sa intelegem care e inamicul comun al lui Hushpuppy, al lui Wink si al tuturor sufletelor din Bathtub. Acel inamic e omul din oras. „Tata spune ca, dincolo de dig, oamenii se tem de apa mai ceva ca niste copii mici. Ei au construit zidurile care ne separa. (…) Ei n-au nimic din ceea ce avem noi. Asteapta un an intreg sa-si ia o vacanta. Au peste in ambalaje de plastic. Isi tin copiii inchisi in carucioare.”

Inutil de precizat, in Bathtub nu e deloc asa. La replica despre carucioare, vedem copiii lasati sa zburde liber pe imas, in timp ce, in cadrul urmator, Wink descarca o captura impresionanta de peste proaspat, cu zero la suta concentratie de plastic. In mod curios, atunci cand sunt dusi intr-un adapost destinat victimelor uraganului Katrina, locuitorii din Bathtub se comporta ca si cum li s-ar fi facut cel mai mare rau. Ca niste prizonieri intr-o inchisoare, singurul lor gand e sa evadeze (ceea ce, in cele din urma, si fac). O data ajunsa in adapost, Hushpuppy primeste haine noi si curate, iar parul ei valvoi e spalat, periat si prins in codite. Vazand-o asa cum se presupune ca ar trebui sa fie imbracata orice alta fetita de varsta ei, ne pare ca a fost supusa celei mai groaznice cazne (aceeasi impresie am avea-o in cazul contrar – o fetita dintr-o familie de conditie medie rapita de o familie de rednecks si imbracata cu niste carpe murdare ne-ar revolta la fel de mult). Asta inseamna ca filmul isi face treaba remarcabil de bine. Intrebarea e cum.

Principala atractie a lui „Beasts” este Quevenzhané Wallis, interpreta rolului principal. Cizmele de cauciuc cu multe numere mai mari sunt pentru Hushpuppy ceea ce melonul si bastonul erau pentru Charlot, insa ce uimeste intr-adevar la protagonista e imaginatia ei. Cand isi loveste tatal si din intamplare tot atunci se aud si primele tunete, micuta isi inchipuie ca ea, si nu altceva, a provocat uraganul Katrina.

Nu e, insa, intotdeauna o imaginatie de copil. Cand agata un tricou al mamei ei pe un scaun, iar tricoul capata viata si ii spune lui Hushpuppy exact ce ar vrea ea sa auda, aceasta nu se intampla pentru ca e absolut normal ca un orfan sa aiba genul asta de fantezii, ci pentru ca Zeitlin a simtit nevoia sa apese pedala de melodrama. Puternic impresionata de povestea ultimei glaciatiuni, Hushpuppy ajunge sa se creada haituita de un bour, care vrea s-o inghita de vie. E singura, lipsita de ajutor, nevoita sa se confrunte cu situatii pe care nu le intelege si nu le poate controla. Ca orice alt copil, isi inchipuie vrute si nevrute, dar o justificare mai probabila ar fi ca nevoia de un laitmotiv care sa dea bine pe sticla face ca bourul sa devina cea mai prezenta vietate nedomesticita din bayou, devansand crocodilii si insectele hemofage.

Catre final, Hushpuppy inoata in larg, e primita pe o luntre si dusa la un bordel plutitor care se numeste Campiile elizee. Acolo primeste lectii de viata de la o angajata a stabilimentului, care eviscereaza un crocodil (adica exact ceea ce face mama ei in povestile spuse de Wink). Putem trata episodul ca pe o noua fantezie, dar mai aproape de adevar ar fi sa vedem in el aspiratia lui Zeitlin de a presara in filmul sau si niscaiva realism magic. In sfarsit, din cand in cand, Hushpuppy impartaseste cu noi din intelepciunea ei de viata: „Oriunde, permanent, toate inimile bat, vorbindu-si una alteia in moduri pe care nu le inteleg.” „Trebuie ca toate sa se potriveasca perfect pentru ca universul sa fie in echilibru. Daca poti repara piesa defecta, lucrurile se intorc la normal.” „Sunt o bucatica mica dintr-un univers mare, mare de tot” s.a.m.d.

Filmul lui Benh Zeitlin nu a strans 19,7 milioane de dolari in incasari din biletele taiate in mlastinile din jurul orasului New Orleans. S-au dus sa-l vada domnii de la oras. Au primit o invitatie la autoflagelare, un indemn la nostalgie catre un illo tempore vag definit si o cura completa cu pastile de ezoterism new wave. Pe scurt, elemente extrem de des intalnite in filmele laureate la Sundance, festival care a participat la finantarea filmului si care l-a recompensat apoi cum se cuvine. Acestora li se adauga ingredientul sine qua non, povestea de succes a unei comunitati alternative, alta decat familia moderna in care parintii sunt divortati sau au acelasi sex, vazute aici in rol de bolovan mic care rastoarna un car mare. Carul mare e establishment-ul, iar mecanismul e atat de eficient, incat acesta se bucura de propria lui infrangere: doar nu degeaba ii zice happy end.

 



Cand Pat a intalnit-o pe Tiffany: „Silver Linings Playbook”

slp2

Dintr-o anumita perspectiva, cel mai recent film al regizorului american David O. Russel („Three Kings”, „The Fighter”) are doua perechi de protagonisti, pe Pat (Bradley Cooper) si Tiffany (Jennifer Lawrence), dar si Philadelphia (orasul) si Philadelphia Eagles (echipa de fotbal american). Un al treilea produs promovat voiniceste este iPod-ul, dar fara Philadelphia si ceea ce ar trebui ea sa insemne filmul ar fi aratat altfel. Asupra orasului avem o frumoasa priveliste de ansamblu inca din primele cateva minute, intreaga actiune se petrece in cartierele sale rezidentiale, cu case mari, cu peluze ingrijite, cu vecini grijulii care suna la Urgente cat ai zice peste, in Philadelphia a participat Benjamin Franklyn, despre care se tot aduce vorba, la redactarea Declaratiei de Independenta s.a.m.d.

In orasul dragostei fratesti, Pat e tratat cu surprinzator de multa ostilitate. Personajul sau este construit dintr-o serie de opozitii; din fiecare dintre acestea, castigator iese el. Oricat de nerealist ar fi in fervoarea cu care incearca sa isi salveze casnicia, Pat are cu cel putin o doaga in plus fata de tatal lui, care crede ca batista din mana sau pozitia telecomenzilor pe masa din sufragerie au o influenta directa asupra rezultatelor din NFL. Nebunia lui e mai benigna decat cea a lui Ronnie, care, cand il apuca damblaua, asculta trash metal si isi distruge garajul. E mai putin lipsit de scrupule decat vecinul care vrea sa-l foloseasca drept cobai pentru un studiu, mai putin materialist decat Ronnie, care isi renoveaza casa la fiecare an (in timp ce altii isi pierd pensia, o recunoaste si el, o spune si Pat), mai putin libidinos decat politistul de proximitate, care ii face avansuri lui Tiffany la un minut dupa ce o vede prima data, mai putin profitor decat colegii de birou ai lui Tiffany, mai putin rautacios decat fratele sau, care il tachineaza fara nicio retinere, desi stie ca abia a fost eliberat dintr-un azil (dupa care, in urmatoarea scena unde apare, e painea lui Dumnezeu – si-a indeplinit rolul, l-a pus pe Pat intr-o lumina buna, acum poate fi oricum).

In acest film nominalizat la opt categorii ale premiilor Oscar, cand e in cabinetul psihologului, desi devine destul de repede destul de clar ca acesta din urma cunoaste de-a fir a par povestea ultimelor luni din viata lui, Pat ii povesteste totusi cum si-a gasit el nevasta sub dus cu un alt barbat, cum deja devenise el paranoic cu ceva timp in urma, precum si intreaga succesiune de evenimente care fac ca tatal sau sa nu mai poata intra pe stadionul echipei preferate. E o metoda de a ne introduce in chestiune tipica televiziunii (si, la fel ca in serialele TV, flashback-ul e la locul lui). Cand Pat ii spune doctorului Patel ca „I’ve been white knuckling it the whole time”, se intelege de la sine ca trebuie sa-l vedem cum isi frange mainile ca mandruta la portita, iar monturile pumnului, astfel chinuite, se inalbesc corespunzator. Jumatate din scenele filmului sunt filmate in plan-contraplan, in linie dreapta sau in triunghi (cuvantul de ordine: niciun cadru fara o ceafa si cineva care vorbeste in fundal), sau cu ajutorul travelling-ului circular. Efectul e acelasi: ameteala.

In esenta, „Silver Linings Playbook” e povestea unui barbat pe care toata lumea il ameninta cu una din doua rele (puscaria, respectiv spitalul de boli psihice din Baltimore), si care reuseste sa se arate suficient de obedient incat sa le evite pe amandoua. Aceasta nu s-ar fi intamplat niciodata daca n-ar fi fost Iubirea, care se infiripa si creste odata cu introducerea in scenariu a unui ceas care ticaie: concursul de dans la care cei doi participa si care trebuie castigat, orice-ar fi.

Pat nu are toti boii acasa, Tiffany e vaduva si vocabularul amandurora e construit pe o fundatie precara: cuvantul fuck si derivatele sale, iar aceste trei elemente ar trebui sa fie de ajuns, in conceptia lui David O. Russel, pentru ca aceasta comedie romantica oarecare sa treaca drept drama à la Sundance. E ca si cum ai pune niste actori porno sa recite din Keats in timp ce presteaza, in speranta ca, astfel, filmul va putea fi difuzat in gradinite si biserici. La final, Pat alearga dupa Tiffany, care plange de una singura pe strada, ii spune c-o iubeste si o saruta, cu travelling-ul circular de rigoare. Iata o ultima inconsecventa: normal ar fi fost sa-i spuna simplu si din suflet: „I fucking love you, you crazy bitch!”