Norocul chior al clasei muncitoare, in lupta ei cu boierii extraterestri – Jupiter Ascending

jupiter-ascending-160177l

Pentru ca tatal Cenusaresei e ucis miseleste de autoritatile ruse, care comploteaza sa-i distruga telescopul, Cenusareasa ajunge sa spele closete in Chicago si sa viseze la o viata mai buna. Siguranta financiara a familiei sale este una destul de precara, situatie in care multi dintre spectatori se prea poate sa se afle. Cenusareasa afla de la Wolverine/Mercur/Flash, care o salveaza de niste Terminatori, ca intreaga ei existenta e o minciuna creata de o matrice, dar nu e cazul sa-si faca prea multe griji: a primit o mostenire deloc neglijabila, situatie la care multi dintre spectatori se prea poate sa ravneasca. Mostenirea ei e nici mai mult, nici mai putin, decat Universul (nu vreo casa cu dependinte undeva in taigaua natala, nu statul adoptiv Illinois, nu Pamantul cu Luna, satelitul lui natural, ca astea-s mizilicuri: intreg cosmosul). Vraja se spulbera degraba, atunci cand Cenusareasa afla de la Ming ca secretul tineretii sale vesnice e un Soylent Green. Imparatul o vrea pe Cenusareasa de sotie, dar Flash Gordon/Wolverine/Mercur/Flash/Pygar, imbracat intr-un costum de Transformer, o salveaza in ultimul moment. La final, Cenusareasa isi ucide petitorul, pe Ming/Darth Vader.

Intreg acest talmes-balmes ar deranja mai putin sau deloc daca nu ar fi dublat de indolenta fratilor Wachowski (scenaristi, regizori si producatori ai lui filmului), care nu au considerat ca trebuie sa existe si o cusatura intre aceste multe si incongruente grefe (de pilda, contactul cu civilizatiile de vampiri extraterestri si birocratia intergalactica o uimeste la fel de mult pe Jupiter la fel ca statul la semafor si cafeaua de dimineata).

In tot cazul, marele neajuns a lui Jupiter Ascending nu e atat de ordin narativ, cat kinetic-spectacular, adica exact capitolul la care seria Matrix excela. Cadrele stranse fac ca, cea mai mare parte din timp, din urmariri si lupte sa nu se inteleaga mai nimic (decat ca exista urmariri, ca exista lupte, respectiv rezultatul lor: Jupiter si Caine scapa sau sunt capturati). In alte secvente, personajele acestui film IMAX 3D sunt atat de mici, incat caderile lor de la etajele superioare ale mai multor cladiri sau plutirile lor à la Gravity prin spatiu devin ridicole. E ca si cum s-ar pravali sau s-ar rostogoli nu un actor in carne si oase, ci o surpriza Kinder, in timp ce dinozaurul zburator al filmului e la fel de credibil ca actorul in costum de cauciuc care o juca pe Godzilla in anii ‘50.

Interesant in filmul fratilor Wachowski e ca, pret de cateva minute, intentia dinastiei extraterestre de a distruge Pamantul cade pe plan secund si devine mai putin condamnabila decat modul in care Titus Abrasax (Douglas Booth) se raporteaza la casatorie. Adica faptul ca omul pregateste un genocid mai e cum mai e, dar sa ii ceri mana unei fete din interes si sa vezi in mariaj un simplu contract, asta chiar nu se face!

Actorii Mila Kunis si Channing Tatum au filmat zilnic timp de sase luni scena de opt minute a urmaririi prin Chicago. Mai bine dadeau zilnic cu zarul de cate o suta de ori si isi notau de cate ori iese fiecare cifra in parte, in functie de zodie.

De mai multe ori in film, Caine (Channing Tatum) intervine in ultima clipa si o salveaza pe Jupiter (Mila Kunis). Mi-ar placea sa ma salveze si pe mine cineva in ultima clipa, cand introduc parola gresit a treia oara sau cand sterg cu shift+delete un document important. Dar, daca se poate, fara sa-mi intre pe geam imbracat in Iron Man si sa-mi murdareasca sufrageria.

Jupiter, o emigranta saraca, idealista si muncitoare, ii invinge pe trei mosieri practicanti ai eugeniei, care incheie aliante si semneaza contracte pentru a controla un pachet majoritar de actiuni al unei companii si al caror ascendent asupra celorlalti e strict ereditar. Nimicul cronofag plin de progresism prêt-à-oublier, salturi cosmice ratate si, evident, explozii, al fratilor Wachowski, cu bugetul lui de 175 de milioane de dolari, face ca perspectiva unei apocalipse extraterestre reale sa para oricum, numai inacceptabila nu.



In Oceanul Pacific, inota un blockbuster mic

34

A-i reprosa lui „Pacific Rim” abuzul de clisee, intriga previzibila sau lipsa de profunzime e totuna cu a pretinde un doctorat in chimie unui fotomodel aspirant. Nu ca nu s-ar mai fi facut (un reputat critic american vorbea despre „I Spit on Your Grave”, cel din 1978, ca fiind intru totul lipsit de calitati artistice, de parca asta era chestiunea), dar in general, nu trebuie sa ceri de unde nu e (si in cazul de fata, fara sa fie nevoie sa fie, ceva e). Sigur ca filmul lui del Toro e un colaj, intrebarea care se pune e daca acest colaj functioneaza sau nu. Sigur ca majoritatea actorilor tipa, sau mai bine zis gajaie, cand vorbesc, ca si cum tocmai s-ar fi vindecat de guturai, si sigur ca nu trebuie sa stii cine-s Lang si Murnau ca sa-ti dai seama ca, mai devreme sau mai tarziu, Raleigh (Charlie Hunnam), pilot retras din activitate, o sa cunoasca din nou gloria si ca un love story adiacent se va infiripa (doar ca pretendenta apare periculos de tarziu, pana atunci eroul fiind inconjurat aproape exclusiv de persoane de acelasi sex). De asemenea, nu e necesar un IQ peste 100 sa te prinzi ca civilizatia umana nu va fi stearsa de pe fata Pamantului, iar daca toate acestea impreuna nu deranjeaza, e pentru ca „Pacific Rim” e un blockbuster care isi face treaba si mai mult decat atat: e mai multe blockbustere in acelasi timp.

E film de aventuri old school (atunci cand doctorul Newton Geiszler, interpretat de Charlie Day, trebuie sa dea de seful unei retele de traficanti cu organe), e mecha, adica film cu transformeri, si e kaiju, adica film cu monstri care terorizeaza mari orase. In acelasi timp, are si ceva din clasicul film cu bataie vandammian (minute bune, Raleigh infrange tot soiul de adversari, in lupta dreapta, intr-un ring), in timp ce finalul e tipic pentru Bond-urile din anii ’60 (eroul si prietena lui, impreuna pe o capsula high tech convertita in luntre, dupa ce tocmai au salvat lumea). Pe scurt, de toate pentru toti.

Deosebit de interesante sunt stereotipurile pe care „Cercul de foc”, un film in care toate natiile se unesc ca in cele mai infocate imnuri hippie, le exploateaza. Opozitia cea mai evidenta este cea dintre britanici si americani. Comandantul Stacker Pentecost (Idris Elba) e britanic, la fel si doctorul Hermann Gottlieb (Burn Gorman). Amandoi sunt caracterizati de acelasi fixism: regulile sunt reguli, in cazarma si in laborator deopotriva. Aceasta strictete de care cei doi dau dovada e prezentata ca fiind un handicap si ii face sa fie mai degraba nesuferiti. Desi rigurozitatea se presupune a fi o calitate mai degraba decat un defect, ea devine o vulnerabilitate atunci cand nu ia seama de realitatile din teren, in cazul de fata, de exceptiile de la regula. Altfel spus, de genialitatea americanilor. Teoretic, atat Pentecost, cat si Gottlieb au dreptate, si ascultarea pe care o cer din partea celorlalti pare a se justifica (daca subalternii n-ar mai asculta de comandant, si-ar pune in pericol propria lor viata, dar si pe cea a tuturor celorlalti. O miza destul de mare, s-ar spune). Insa nu doar obedienta e o valoare cardinala in lumea „Cercului de foc”, ci si initiativa personala, atunci cand vine din partea cui trebuie. Doctorul Geiszler si protagonistul fac cum ii taie capul pentru ca ei sunt altfel. Altfel decat masa amorfa care asculta discursul churchillian al lui Pentecost si aclama, cu pumnul ridicat in aer. Americani fiind, ei au dreptul sa manifeste initiativa, si cine li se pune in cale se vede nevoit sa cedeze sau sfarseste rau.

Negativul biped al filmului este pilotul Chuck Hansen (Robert Kazinsky), care trebuia sa fie altceva decat american sau britanic si s-a hotarat sa fie australian (cum de nu e francez, mare minune). Acesta cuteaza sa fie mai rebel decat protagonistul, care e deja destul de rebel, si il infrunta cu fiecare ocazie. In prima faza e pus la locul lui, apoi e impresionat de talentul si de marinimia eroului, asa ca pactizeaza cu acesta, iar spre final, atat el, cat si Pentecost, isi dau viata pe altarul mai binelui general, astfel platind simbolic pentru cutezanta de a-l fi deranjat pe Raleigh.

In acest peisaj beligerant, fac o nota aparte rusii filmului (care conduc un transformer de pe vremea lui Pazvante, dar care e atat de trainic incat inca functioneaza), dimpreuna cu asiaticii, care la randul lor nu deranjeaza pe nimeni (mai mult, lui Mako/Rinko Kikuchi, de doua ori neajutorata, ca femeie si ca persoana fara pasaport american, ii e rezervata onoarea de se lasa salvata la momentul oportul de catre partenerul ei de pe partea corecta a Pacificului). Actiunea se petrece in cea mai mare parte la Hong Kong, ceea ce nu e altceva decat un omagiu adus genului kaiju, laolalta cu unele tehnici de filmare, pe care spectatorii mai tineri le vor recunoaste din serialul TV „Power Rangers”, daca nu din primele filme japoneze cu Godzilla. Si prin acest tip de imprumuturi, filmul lui Guillermo del Toro e un spectacol, dar un spectacol pe care tehnica moderna, cu tot ce presupune ea in materie de difuzare, il face si mai impunator: cand, printr-un 3D extrem de performant, tot felul de extremitati extraterestre ti se vara in ochi si sunetul asurzitor iti reconfigureaza functiile organelor interne, ce cusur sa mai gasesti? Astepti sa si-o ia monstrii pe coaja si, in asteptarea urmatoarei megaproductii postapocaliptice, o asteptare, deloc intamplator in ultimii ani, nu foarte lunga, iti scuipi in san si zici mersi c-ai scapat.