Brooklyn nous appartient: „Blood Ties” de Guillaume Canet

blood-ties-1

Remake al lui „Les liens du sang” al regizorului Jacques Maillot, ecranizare din 2008 a romanului omonim al lui Bruno si Michel Papet in care unul din rolurile principale ii revine actorului Guillaume Canet, „Blood Ties” e regizat de data aceasta de Canet, care isi asuma de asemenea rolul de co-scenarist, impreuna cu James Gray. Acestuia din urma, proiectul ii vine ca o manusa. Din nou, ca in precedentele „The Yards” (2000) si „We Own the Night” (2007), in centru e comunitatea, care isi reclama dreptul de a dicta alegerile individuale ale membrilor ei, pe baza unui set de reguli al carui principal imperativ e conservarea starii de fapt.

Pe de o parte, colegii lui Frank (Billy Crudup) dintr-o sectie de politie din Brooklyn ii impun acestuia din ce in ce mai multe conditii, toate indepartandu-l din ce in ce mai tare de fratele sau, Chris (Clive Owen), proaspat eliberat din inchisoare. Lui Frank i se tot zice ce sa faca, iar acesta, pana la un punct, se executa. De partea cealalta a baricadei, lui Chris i se propun noi si noi lovituri. Oricat s-ar impotrivi acesta, comunitatea are castig de cauza. La final, si unul, si celalalt parasesc aceasta paradigma, nemultumindu-si semenii. Fiecare din cei doi frati se sacrifica de dragul celuilalt, parasind mediul caruia ii apartin prin doua demisii, una propriu-zisa – Frank abandoneaza cariera de politist, cea de-a doua simbolica – Chris se sustrage carierei infractionale tocmai prin intermediul unei infractiuni, una pentru care stie ca va fi pedepsit.

Ce e mai cu seama interesant e ca regizorul francez nu adauga aproape deloc sclipici acestui lumi altfel destul de gri. Cu exceptia primei scene, in care o poanta politically incorrect e urmata de o descindere in forta a politiei, personajele sale nici nu sunt filmate in prim plan, rostind genul de replici memorabile pe care le spun de obicei infractorii in filme atunci cand li se dedica prim planuri, nici nu au curatenia aia fizica si morala a unor actori ca scosi din cutie care intamplarea face ca acum joaca roluri de mafioti. De pilda, Frank are mai multe pete in trecutul sau, si niciuna nu e genul de pata pe care, daca te uiti la ea in soare, nici n-o vezi. Exemplul cel mai evident e relatia lui cu Vanessa (Zoe Saldana), pe care a parasit-o pentru ca nu se facea sa fie vazut cu o partenera de culoare. Sotia lui Chris, pe de alta parte, e o prostituata narcomana, si singura concesie pe care o face Canet e ca in rol o distribuie pe Marion Cotillard (la fel cum rolul Natalie ii revine lui Mila Kunis, al carei botic de pisicuta nu prea o califica pentru partitura cu pricina).

Daca „Blood Ties” introduce ceva nou in cinema-ul de actiune (daca nu cumva in cinema in general, cel putin dupa stiinta mea), acel ceva e ceea ce s-ar putea numi flashback-ul comun. Dupa ce tocmai a ucis cu sange rece trei oameni in cadrul unui jaf, lui Chris i se propune sa participe la o noua lovitura, moment in care, pe acorduri ale formatiei Cream, incepe sa se deruleze flashbackul, care ocupa mai intai un pic mai mult de jumatate de ecran, apoi intreg cadrul (e una din rarele situatii cand montajul filmului impresioneaza pozitiv). Il vedem, astfel, pe Frank, cu multi ani in urma, tradandu-l pe Chris, care e prins de politie in timpul unei spargeri. Flashbackul e urmat de o scena in care Frank i se destainuie lui Vanessa, undeva pe niste stanci, la ocean. Evenimentul, se intelege, ii va fi marcat pe amandoi: pentru Chris, e inceputul unei lungi cariere de infractor si al unei relatii conflictuale cu oamenii legii, pentru Frank, marcheaza alegerea taberei opuse si un sentiment de culpabilitate care va determina alegerile lui ulterioare (printre altele, demisia din politie, singurul mod de a-si acoperi fratele). Iata o situatie in care acelasi procedeu face ca un film sa fie concomitent extrem de conventional din punct de vedere narativ (e faimosul „circle of being” al lui Syd Field, autoritate necontestata in materie de indrumare practice pentru scenaristi) si totusi, daca nu revolutionar, cel putin relevant din punct de vedere istoric.

Advertisements